M-am tot gîndit (pe-ndelete, ca
ardeleanu’) ce-o fi vrut să zică ministrul nostru cînd a
dat de veste prin presă că reforma învăţămîntului
universitar, dar – se subînţelege – şi a învăţămîntului,
în general, este ineluctabilă. Ineluctabilă, adică de
neocolit, iminentă, inevitabilă... ca moartea, că alt termen de
comparaţie nu-mi vine în minte. Deci de-aia nu te-ntreabă şi
nu te ascultă nimeni (dialogul social de care se face atîta
caz rămîne o vorbă-n vînt!) pe tine, cel de la catedră.
Nu contează că tu eşti cel care cunoaşte lucrurile din miezul
lor, că tu eşti majoritatea care ar avea ceva de spus şi de
hotărît într-o societate democratică. Ce este
ineluctabil se întîmplă, tu să taci şi să te supui,
că n-ai încotro. Eşti prins în nisipurile mişcătoare
ori în mlaştina prezentului istoric? Cu cît vezi mai
limpede că eşti prins şi te zbaţi să scapi, să-i avertizezi şi
pe ceilalţi din preajma ta de primejdia ce ne paşte, cu atît
mai repede te înghit nisipurile sau mîlurile.
M-am tot gîndit de ce ministerul
care, teoretic, ne păstoreşte, practic – ne asasinează!
Comasează şcoli după criterii doar de el ştiute, creează haos,
măreşte numărul elevilor din clasă (ca în comunism!),
măreşte normele (tot ca în comunism!), măreşte vîrsta
de pensionare (mai rău ca în comunism!), scade salariile
(nenorociţii de comunişti n-au îndrăznit aşa ceva!), e surd
cînd profesorii cer încetarea experimentelor, stabilitate
şi coerenţă. Şi nu se întîmplă doar în
România. Vin, adesea, prin SOS Education, semnale de alarmă de
la colegii dascăli din Franţa. Şi ei se confruntă (la scară mai
suportabilă, avînd în vedere că măcar sînt mai
bine remuneraţi, solidari şi bine reprezentaţi sindical) cu
aceeaşi problemă „ineluctabilă“: a păstorului care, în
loc să ducă turma la păşune o duce... de rîpă. O fi un
„ineluctabil“ global, „care vine, vine, vine, calcă totul în
picioare“, iar sutele de mii de profesori, care încearcă să
atragă atenţia că nu e (de) bine, vorbesc degeaba? Deocamdată.
Istoria ne învaţă, însă, că pot veni momente în
care ţi se spune răspicat: cine nu e cu noi (cu puterea, va să
zică) e împotriva noastră. Şi-atunci cu siguranţă cineva
te aude şi te pedepseşte. Asta urmează?!
M-am tot gîndit, am tot cugetat,
dar n-am înţeles cum se împart banii pe vreme de criză.
De ce, printre altele, pentru pereţi sînt bani, şi încă
din abundenţă, dar pentru oameni – NU! Să spun mai pe-nţeles?
Ne-am pomenit, peste vară, cu un corp de clădire al şcolii în
care lucrez renovat, trei etaje, din cap pînă-n picioare. Să
juri, nu alta, că e nou-nouţ! Cu termopane, cu centrală termică
proprie, cu sistem de camere de supraveghere, cu zugrăveală
proaspătă, hidroizolare, termoizolaţie, uşi noi... Mă rog, cu
tot ce trebuie, de-ai fi zis wow!!! Şi-am auzit că astfel de minuni
costisitoare s-au întîmplat şi prin alte părţi, nu e
caz izolat rezolvat prin mecenatul vreunui patron prosper şi
generos. Sînt proiecte susţinute cu bani europeni, aşa umblă
vorba. Oare numai mie mi-e greu de înţeles de ce forma
(clădirea) este – încă o dată! – prioritară, iar fondul
(dascălii, elevii, componenta umană) nu contează?! Pesemne
clădirile aduc profit cuiva. Investiţia în oamenii dedicaţi
învăţămîntului e neprofitabilă. Ba chiar poate fi
dăunătoare puterii, în măsura în care formează
generaţii apte să gîndească pe cont propriu, aşadar o masă
greu de păcălit şi de manipulat.
M-am gîndit şi iar gîndit
de ce s-a ajuns la proteste – ferme şi cu participare masivă,
deopotrivă a dascălilor şi discipolilor, în Franţa, modeste
şi paşnice la noi (deşi situaţia noastră e mai dramatică decît
a francezilor)? De ce greva foamei care poate ucide un dascăl
(doamna Anghel e un caz cunoscut tuturor) stîrneşte cinismul
furibund şi aroganţa potentaţilor? De ce unul dintre ei, nu ştiu
care, că nici nu le mai reţin numele, ne spune că, dacă nu ne
convine situaţia, n-avem decît să plecăm din ţară? Pentru
că, zice el, pentru libertatea asta a noastră de-a pleca în
pribegie au murit tinerii în ’89. Şi eu care credeam că au
murit ca să trăim bine la noi acasă! Altul spune că eventualul
sfîrşit tragic al doamnei învăţătoare Cristina Anghel
nu implică răspundere politică. Zău aşa! Politicul e
iresponsabil cînd se ajunge la pierderi de vieţi omeneşti sau
ce să pricepem din zisa individului? Altul vine cu parabole
zoologice, despre animalul care îşi lasă puiul firav să
moară ca să asigure supravieţuirea celor puternici. Ce să
înţelegem din pilda lui? Că sîntem, în ciuda
ifoselor democratice, supuşi legilor junglei? Că învăţămîntul
e puiul firav şi de aceea trebuie lăsat, ba chiar ajutat să moară?
Care sînt puii viguroşi? Politicienii şi şarlatanii de
anvergură, cu afaceri veroase, eufemistic numiţi „mari oameni de
afaceri“, care susţin financiar campaniile electorale? Dacă aşa
văd ei lucrurile, poate instalează în cancelariile şcolilor
dezodorizante de încăpere cu Cyclon B. Ar scăpa de puiul
firav mai repede şi mai ieftin. Adio, Domnule Trandafir!
M-am tot gîndit – întrucît
şi asta poate fi relevant în privinţa „stării
învăţămîntului“ – cum a progresat retribuirea
dascălilor din ’89 încoace? În 1980, un profesor în
primul an de învăţămînt primea un salariu (şi asta
era suma primită efectiv!) de 1.915 de lei. O masă de prînz,
la cantina şcolii, costa 7 lei. Prînzul la cantina şcolii
costă, în 2010, tot 7 lei. Profesorul care a debutat în
1980 şi are, acum, 30 de ani vechime, grade didactice, doctorat şi
gradaţie de merit primeşte, efectiv, 1.818 de lei (noi), bani a
căror putere de cumpărare este mai mică decît era în
1.980 (atunci un litru de lapte costa 2,10 lei, acum cel mai ieftin e
3,50 lei, iar exemplele pot continua). Deci guvernanţii au ajustat
salariile din învăţămînt în aşa fel încît
un dascăl cu trei decenii de experienţă şi cu o carieră
confirmată prin rezultatele bune ale elevilor lui are, la ora
actuală, mai puţini bani decît în primul lui an la
catedră. Iar profesorul debutant, în 2010, are salariul mai
mic decît era bursa de student în 1980.
A nu se înţelege, din aceste
comparaţii, că am nostalgii comuniste. E doar un fel de a vedea că
răului de atunci i-a luat locul un alt rău. Cînd să ne
ridicăm copăcel din groapa comunistă, bîldîbîc
în altă groapă – cea postdecembristă!
A mai fost o „reformă“ a
învăţămîntului, în 1948, dictată de Moscova...
Şi atunci a fost distrus un sistem (verificat, în timp, ca
fiind foarte bun), pentru a lăsa loc unui aparat instituţionalizat
de propagandă ideologică. A fost nevoie de cîteva decenii
pentru ca învăţămîntul românesc să iasă din
moartea clinică provocată de reformă, să redevină coerent şi
performant. Cînd... altă „reformă“ îl loveşte în
creştet! De data asta, unda verde pentru haos şi agonie vine de la
Strasbourg, via Funeriu, căruia Beretz îi confirmă justeţea
„măsurilor“ reformiste dîmboviţene. („Discuţia avută
mi-a confirmat faptul că măsurile pe care dorim să le luăm prin
noua lege a educaţiei naţionale în învăţămîntul
superior sînt juste!“) Habar n-are monsieur Beretz de
„realitatea românească“ (sau, dacă are, îl doare
fix... în pix!). În viziunea lui, dacă măsurile
prevăzute de noua lege la noi sînt de aceeaşi culoare cu
măsurile cărora li se împotriveşte vehement dăscălimea
franceză, înseamnă că sînt măsurile agreate. Aferim!
Haraşo! Très bien! Well done! O fi avut ministrul nostru vagi
îndoieli în privinţa legii, de s-a pus călare pe mătură
şi s-a dus fuga-fuguţa pînă la Strasbourg să ceară acordul
lui Beretz? Dacă le-a avut, i-au trecut. S-a întors de-acolo
cu fiţe de pămîntean înveşnicit, fericit şi cu
ineluctabilul pe buze. Ineluctabilul nu se discută, se execută! E
clar?
Dacă nu e destul de clar, iată ce
spunea doamna Florica Banu într-un interviu din Dilema veche
(nr.306/2009): „Reforma învăţămîntului este o
problemă politică, pe care o decid oamenii politici“.
Bineînţeles! Aşa a fost şi în 1948. O problemă şi o
decizie politică... Ineluctabilă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters