OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian Urmanov
Schelet
Editura Pontica 2004, Constanta, 62 p.

De curind, poetul Adrian Urmanov a devenit fratele Urmanov – cum i s-a intimplat si scriitorului moldovean Stefan Bastovoi si cum i se intimpla poetului Andrei Peniuc. Fost bursier literar in Anglia si laureat al premiului pentru debut al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti in 2001, Adrian Urmanov renunta la proiectul sau mundan, nu inainte de a-si lua adio de la lume. Fapt pentru care nu gresesc daca afirm ca dimensiunea mundana este cea mai importanta a volumului Schelet.

- Promisiunile minimalismului
In poezia romaneasca din ultimii ani s-au afirmat doua noi curente „omologate“: minimalismul si „mizerabilismul“, ambele mostenitoare, chiar daca polemic, ale biografismului optzecist dar si, adesea, ale expresionismului saptezecist. Minimalismul a fost nasit de papa textualismului romanesc, criticul Marin Mincu. In ordine strict cronologica, minimalismul urmeaza „mizerabilismului“ si se cuvine sa ne oprim asupra modului in care reprezentantii lui au incercat sa decupeze si sa ocupe un spatiu important in poezia romaneasca de azi.

Minimalismele lui Andrei Peniuc si Adrian Urmanov, ca si cele ale lui Gelu Vlasin si Razvan Tupa care le premerg, opun lungilor si funambulestilor excursii narative biografiste notatii concentrate ale unor trairi condensate, seninatatii si autoironiei pe orizontala seriozitatea gestului grav, autenticitatii idilizate si pop autenticitatea unui spirit alarmat, detasarii cool, anxietatea latenta a existentei cu miza. Ce vor sa spuna, de fapt, minimalistii? Ca intreg proiectul poeziei postmoderne este astazi depasit, fie din cauza ingineriilor textuale obsolete fie din pricina vorbariei goale si a umorului de paravan, chiar daca adesea, ca la Florin Iaru, de pilda, polifonia si verbiajul nu reprezinta decit o tehnica de eschivare a unui fond tragic.
Dintr-un alt punct de vedere, volume ca Un animal mic al lui Andrei Peniuc, Fetis de Razvan Tupa sau Carnurile canonice al lui Urmanov renunta la expunerea dimensiunii metafizice tipic moderniste in favoarea explorarii dimensiunilor intime ale omului ca fiinta biologica.

Minimalismul poetic romanesc refuza insa impasibilitatea celui francez, dar atitudinea etica a amindurora nu poate fi negata. Atentie, insa: minimalismul este o atitudine reactiva. El poate construi ceva in momente de restriste, cum a demonstrat-o, la nivel superlativ, Beckett in preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial. Minimalismul vine intotdeauna ca refluxul dupa flux, ca o depresiune dupa un maxim, ca un gol dupa un plin si – numai in caz exceptional – ca o pace dupa un razboi sau ca o fericire straluminata dupa un sumbru divertisment pascalian. In cazul nostru, el vine ca reactie atit la vitalismul barbar al grupului fracturist, cit si la ludicul sarjat si calofil al inaintasilor. Dintre autorii citati, Tupa se concentreaza cel mai mult pe functia fatica a limbajului poetic – desi, initial, el se revendica de la fracturism –, cu succes, atita vreme cit in poezia lui exista o vointa de comunicare solara, consecventa si, altminteri, foarte manierata. La antipozii acestui mesaj se afla poezia „utilitara“ a lui Adrian Urmanov, mai ascutita, mai retorica uneori, dar si mai proteica – daca ne gindim la proiectul esuat din Poeme utilitare, un experiment care merita totusi salutat. Urmanov este practicantul celui mai hard minimalism dintre poetii citati anterior.

- Primul act: baia de lume
Constient probabil de esecul precedent, autorul Scheletului revine la linia Carnurilor canonice. La adapostul expresiei abrupte de sine dusa, via o retorica pe alocuri agresiva, la extrema cultului de sine, descoperim un eu de carne, oase, cartilagii, tesuturi, nervi, o fiinta biologica care trece prin lume ca un animal mic si lipicios, incapabil de a o respinge. Incapabil in sens moral, desigur, pentru ca Urmanov scrie o poezie polemica, aratindu-se oricind apt (psihologic vorbind) sa inchida obloanele lumii. Nu vrea, insa. Generozitatea eului sau poetic nu traduce, ca la Razvan Tupa, o natura, ci o vointa. Daca reusesti sa descoperi invelisul lipicios al organismului urmanovian, poti citi poezia care-l reprezinta din perspectiva relatiei lui cu lumea. Fiinta poetica a lui Urmanov, cvasi fictionala, absoarbe tot ceea ce lumea secreta, se minjeste cu toate cuvintele lumii, raspunde atent la colectia de gesturi ale lumii, suporta – violenta ultima – violul permanent al lumii. Interiorul nu mai reprezinta, la Urmanov, subiectul liricii psihologizante sau spiritualizante, ca in expresionismul standard.

Evident, poemele din Schelet mizeaza tot pe expunerea unui interior, dar e vorba de o incinta biologica, de o succesiune de reactii fizice dintre care senzatia de voma este cea mai frecventa, ca si frica. Nici frica nu este evocata pentru a sugera un dincolo simbolic. Dar poetul nu are curajul si intuitia unei imanente pure. Poezia lui Urmanov si-a pierdut idealismul evazionist sau revoltat al predecesorilor, noteaza ceea ce observa – simptome –, dar isi structureaza notele intr-un sistem de interpretare; nu exista un dincolo, ci un dincoace: „visul incepe imediat in vecinatatea durerilor mele/durerea crunta din stomac durerea infundata din urechi/ pentru ca aerul asta nu e digerabil sau stomacul meu nu-l mai poate digera si presiunea atitor esecuri care s-au scurs din mine in straturile lui cum se stringe urina in apa marii pe sub apa marii/si toate s-ar deforma toate m-ar busi in inima [...] daca n-as fi folosit intotdeauna visul ca ciment pentru zilele mele“.

Paradoxul poeziei urmanoviene este urmatorul: un eu poetic care se ofera pina la propria sa alienare fiziologica lumii este actorul unei piese regizate de un poet militant. Daca Dan Coman este indulgent cu expresia sinelui, inaltindu-si autoironic ode, Urmanov isi ia eul in serios, ii sorteaza expresia si il manifesta cu parcimonie. Pentru ca sensul expunerii eului este dat numai de experienta lui mundana cu alteritatea – cu Celalalt sau cu ceilalti, nu de opozitia lui fata de lume. Eul traieste numai din momentul advenirii lui in lume, asa cum automobilul invie in momentul rasucirii cheii de contact. Contactul are parte insa si el de o interpretare. Asa cum automobilul este ambreiat pentru a pleca undeva, eul se lasa umplut de lume tocmai pentru ca urmeaza sa o paraseasca. La intrebarea ce ati duce cu dumneavoastra pe o insula pustie, eul urmanovian ar raspunde: lumea.

- Actul doi: desprinderea de lume
Singuratatea nu vine sa astearna deasupra singuraticului eu straturi peste straturi de cuvinte, pina la luarea in posesie, prin procura cuvintelor, a intregii lumi, intr-un delir narcisic. Singuratatea, metaforizata tot in registru biologic/zoologic, nu este, pur si simplu, ci apare ca arri