Recviem pentru o lună de august

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Antonio TABUCCHI

Tristano moare

Traducere de Vasile Mitu, Editura Polirom,

Iaşi, 2009, 216 p.

Unde începe povestea unei vieţi? La un moment dat, din succesiunea de evenimente, din ritmul monoton al zilelor, un fapt anume se distanţează de linia obişnuită şi marchează o nouă direcţie pe care viaţa o va urma. Din acest punct începe cu adevărat existenţa, personalitatea capătă contururi mai definite şi nimic nu va mai putea şterge amintirea acelui unic, copleşitor moment.

Pentru personajul lui Antonio Tabucchi, Tristano, aflat pe patul de moarte, după ce refuzase să i se amputeze un picior atins de cangrenă, acest moment este plasat în anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul luptelor din Grecia, cînd, dintr-un gest făcut aproape instinctiv, ucide un soldat din trupele germane aliate. Scena este foarte bine construită, secvenţele se înlănţuie rapid şi firesc: atmosfera mohorîtă a unei pieţe în care oamenii aşteaptă să-şi primească porţia de mîncare oferită de către autorităţi este brusc animată de apariţia unui băiat care începe să fluiere cîntecul partizanilor. În consecinţă, este ucis de către unul dintre soldaţii nemţi care supravegheau piaţa. Aceeaşi soartă o are şi bătrîna care iese din rîndul mulţimii, pentru a profera un blestem. Ucigîndu-l la rîndul său pe soldat, Tristano devine un proscris, alăturîndu-se partizanilor greci. Fragmente din acest episod al trecutului vor reveni permanent, contrapunctic, pe parcursul confesiunii făcute de către Tristano scriitorului chemat de el, pentru ca lunga lui rătăcire printre amintiri să îi ofere material pentru un roman. Traseul vieţii sale se va profila printre lungile digresiuni pe diverse teme, adesea cursul relatării părînd un simplu delir, printre consideraţii despre vise şi chiar printre fragmente de discurs despre concretul imediat, mizer, de pildă, despre starea sănătăţii sale.

Perfect conştient de aceste digresiuni şi, parcă, pentru a preveni vreo nelămurire a scriitorului sau a viitorilor cititori, el le justifică prin faptul că reprezintă o cale firească de a-ţi povesti viaţa, care „nu se aşază în ordine alfabetică, aşa cum credeţi voi. Apare… puţin ici şi puţin colo, cum crede ea de cuviinţă“. Adresările, de multe ori ironice, către scriitor se nasc şi dintr-un mecanism de apărare: simte că, pe parcurs ce se dezvăluie pe sine, nu face decît să se risipescă. Pe de altă parte, nu se teme de falsificarea pe care transpunerea literară a vieţii sale ar putea să o implice. Atîta vreme cît el însuşi nu se simte stăpîn pe amintirile sale, pe forţa rememorării de a aduce la suprafaţă lucrurile trecute, îi oferă scriitorului libertate deplină de a ajusta scenele. Unele amintiri îi apar difuze, este incapabil să le mai vadă conturul, ele par „de gelatină, lucrurile se lipesc unele de altele, ca şi cum ar fi fost scos scheletul, se lichefiază“.

Fragmente din trecutul său revin în memorie ca urma unui vis, iar despre vise Tristano crede că nu e bine să se vorbească, pentru că asta ar duce la pierderea sufletului. Visele şi amintirile îi apar adesea lui Tristano într-o strînsă legătură, într-un raport în care rolurile nu sînt clar delimitate: „…Trebuie să fi avut un vis, am visat cu Tristano… sau poate era amintirea unui vis… sau poate visul unei amintiri… ori poate amîndouă la un loc“. Visul, în urma ororilor petrecute în istorie, rămîne un refugiu esenţial pentru omul care nu mai are credinţă nici în Dumnezeu, nici în oameni: „Tristano credea că el crede în oameni, dar, după mine, în adîncul lui, el nu credea în ei, iar asta e şi mai rău decît ce e mai rău şi mai rău“.

Strîns legat de momentul decisiv al vieţii sale se află şi întîlnirea cu Daphne, cea care l-a ajutat să se alăture partizanilor. Şi pentru că acel moment îl face să se gîndească la muzica melancolică din piesa Rosamunde a lui Schubert, Daphne va fi numită Rosamunda, pentru care se va întoarce în Grecia, la zece ani după evenimente. Iar dacă Tristano lasă impresia că se înscrie într-un tipar în care se regăsesc eroi precum Ulise, el nu este decît, aşa cum lucid şi autoironic se aprecia, o „parodie a lui Ulise“.

Cui aparţin amintirile, scriitorului sau povestitorului?

Extrem de interesant se dezvoltă relaţia dintre scriitor şi povestitor. Scriitorul este un personaj a cărui voce nu se aude, el este deocamdată scribul care consemnează vorbele lui Tristano, fără a lansa nici un comentariu, nici o obiecţie, fără a pune întrebări, ascultînd sfatul lui Tristano de a culege „tot ce poţi, bucăţelele ce sar“, căci „chiar şi firimiturile, chiar şi delirul meu sînt tot eu“. Mai mult, tocmai în aceste firimituri se poate surprinde ceea ce e semnificativ într-o viaţă. Prezenţa scriitorului, în umbră, este însă puternic resimţită, datorită numeroaselor adresări ale personajului către cel pe care l-a desemnat să îi noteze ultimele cuvinte.

Cînd Tristano va termina de povestit, abia atunci va începe autoritatea scriitorului, care va fi mai apropiat de personajul Tristano decît Tristano însuşi. De altfel, cel care se povesteşte apelează aproape în totalitate la persoana a treia, pe cînd scriitorul nu ezită, în romanul de succes pe care îl mai scrisese tot despre Tristano, să îşi însuşească persoana întîi. „Tristano eşti tu, nu ştiu de ce îţi mai vorbesc despre el ş…ţ ai suferit la persoana întîi, pentru că tu ai darul scriiturii, de asta te-am chemat, în acele cîteva pagini ai fost Tristano, un Tristano perfect, un Tristano exemplar, un Tristano incontestabil, aşa cum el n-a reuşit să fie niciodată, în toată viaţa lui“. Literatura reuşeşte deci să retuşeze imperfecţiunile unei vieţi risipite printre idealuri care au eşuat, printre poveşti de dragoste care s-au destrămat. Planul acesta al poveştilor de dragoste, centrat pe figurile a trei femei: Daphne, americanca Marilyn şi soţia sa, nemţoaica Renate, este cel mai ambiguu al cărţii. Glisările de la o figură la alta se fac rapid, fiind, pînă spre final, dificil a delimita o poveste de alta, mai ales că numele femeilor este adesea înlocuit cu apelativul „Ro-samunda“.

„Viaţa e ca luna lui august“

Din călătoria labirintică prin trecut, ideea care revine frecvent în gîndurile lui Tristano este inconsistenţa pe care o poartă relatarea, imposibilitatea de a transmite verbal experienţa trăită. Trecerea în planul povestirii presupune un iremediabil proces de falsificare: „viaţa nu se povesteşte ş…ţ, viaţa se trăieşte şi, în timp ce o trăieşti, e deja pierdută“. Reflecţiile asupra vieţii dovedesc o luciditate neaşteptată pentru muribundul care are nevoie permanentă de morfină, pentru a suporta durerile. Detaşat deja de sine, Tristano îşi priveşte viaţa cu un calm trist, nelăsînd însă să se observe vreo urmă de regret sau de lamentaţie, atitudine specifică celui care consideră că „sufletul ascultă şi el de legile hidraulicii“.

Confesiunea lui Tristano este lipsită de zbucium, precum crepusculul unei luni de august, lună pe care o vede a reprezenta cel mai bine viaţa, căci „îţi dai seama că s-a sfîrşit pe negîndite, cînd nici nu te aşteptai, elasticul s-a strîns şi n-o să se mai lungească niciodată, iar dintr-un colţ se iţeşte corbul ca să-ţi zică nevermore“.

Tocmai această desprindere neostentativă de trecut, firescul acceptării stării actuale şi al imposibilităţii de a păstra ceva intact, neatins de timp, conferă ineditul cărţii lui Tabucchi. Dintr-o situaţie care ar fi putut uşor să alunece în sentimentalism şi chiar lamentaţie, Tabucchi păstrează doar o uşoară tristeţe că înţelegerea vine prea tîrziu, că tumultul tinereţii orbeşte simplitatea faptului că toate conceptele şi principiile sînt departe de a avea o singură faţă.

Astfel, libertatea, în numele căreia luptase în tinereţe cu toată convingerea, crezînd că poate să distingă fără vreo urmă de îndoială răul şi binele, este privită acum, pe patul morţii, din perspectiva celui care a văzut că „monstrul învins lăsa de-acum locul monstruozităţilor învingătorilor“. Libertatea cîştigată nu este decît eliberarea de gîndire, consideră Tristano, este libertatea oamenilor „de a fi gîndiţi“. Ca într-un univers kafkian, oamenii sînt redimensionaţi la nivelul unei piese mărunte din cadrul unui mare sistem: „nişte dinţi mărunţi ai unor rotiţe mici, insignifiante, ce macină pentru roata aceea mare, pentru o societate fără clase, în care toţi am fi egali…“. Fericirea devine o fericire înregimentată, controlată strict de către noul sistem, retorica folosită denotînd clar acest fapt: „marele tovarăş care ne însoţeşte pe toţi în cucerirea fericirii îi iubeşte pe tovarăşii de nădejde ca tine şi îţi doreşte fericirea necesară, fericirea dreaptă pentru o lume dreaptă pe care o construim, o lume dreaptă printr-o societate dreaptă…“.

Istoria nu mai apare nici ea ca o noţiune imuabilă, ci ca o convenţie care se modifică în funcţie de voinţa oamenilor: „istoria o facem noi, ne-o construim cu mîinile noastre, e o invenţie de-a noastră şi putem face alta, doar să vrem, doar să nu ne lăsăm convinşi de istorie că e ori aşa, ori aşa, doar să avem forţa să-i spunem, doamnă istorie, nu sînteţi nimic, nu mai faceţi atîta pe aroganta, sînteţi doar o ipoteză de-a mea şi, dacă nu vă deranjează, vă inventez aşa cum îmi place“. Numai că acest secret îl aflăm prea tîrziu, consideră Tristano, cînd deja nu mai putem scăpa de capcana istoriei.

Recomanda articolul prin: