OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea mea despre Lodz incepe pe treptele Academiei de Teatru si Film. Acolo unde stateau studentii si jucau joculete trasnite. E greu sa ti-i imaginezi pe Wajda, pe Zanussi, pe Polanski, pe Kieslowski asezati pe treptele ce urca la primul nivel al cladirii unde si astazi e Universitatea de Film, jucindu-se ca niste pusti. Mari figuri pe care i-a mistificat dimensiunea propriilor opere. Personalitati care nu sint mai putin oameni, care au un trecut prin care poti sa umbli, plimbindu-te printr-un orasel bizar si unic dintr-o Polonie autentica: Lodz.

Prima data am cunoscut Lodzul mediat. intii am vazut The Promised Land (Tarimul fagaduintei), filmul lui Andrei Wajda dupa cartea omonima scrisa de Wladislaw Reymont (supranumit the Polish Nobelist pentru ca a primit un Nobel in anul 1924). The Promised Land este ceea ce conventional se numeste fresca sociala: un film realist, chiar la limita naturalismului, ce zugraveste o atmosfera dura si cruda descriind viata polonezilor din Lodz. Oameni simpli, marea majoritate tarani, veniti cindva in Lodz pentru a lucra in fabricile de textile ale marilor industriasi, oameni ale caror destine se confunda din acel moment cu soarta fabricilor. Sint cei care au devenit apoi personaje in cartea lui Reymont, apoi in filmul lui Wajda. I-am reintilnit apoi in jurnalul lui Kieslowski.

Caci am cunoscut Lodzul a doua oara, citind jurnalul lui Kieslowski – Kieslowski despre Kieslowski –, tradus in Romaia in 2000. Am regasit in capitolul Din orasul Lodz aceeasi atmosfera cruda si m-am reintilnit cu figurile mutilate, la propriu, cu oameni captivi in conditia lor. Azi, pentru noi, ei sint fictiune, desi operele care-i fac nemuritori ni-i redau ca tipologii, ca produs al mediului in care au trait. E greu de suportat si de acceptat ca nu sint mistificati, ca orice figura din trecut, pe care realitatea n-o mai verifica acum.

De pilda, Kieslowski povesteste cum, in timpul studentiei, mergind pe strada, numarau oamenii fara membre si, in functie de dimensiunea mutilarii, ei acumulau puncte – un joc crud si frisonant, spune el in jurnal, dar pe care trebuia sa-l joci onest.
Asa ca, inainte sa merg in Lodz, ii stiam oarecum povestea, ii citisem istoria si cumva credeam ca stiu la ce sa ma astept. Aflasem din Jurnalul lui Kieslowski, care a facut acolo Academia de Teatru si Film, in Din orasul Lodz, despre acele jocuri crude pe care le jucau studentii. Aveam in minte acel oras deprimat si cenusiu ramas fara destin multa vreme dupa ce fabricile de textile au fost inchise, despre o identitate care a fost perceputa mai degraba ca un stigmat, despre bucatile de oameni care supravietuiesc inca acolo, victime ale masinilor de tesut, care le-au stors nu doar vlaga si singele, ci si fata umana si identitatea.

Lodzul de azi nu mai e asa. Pastreaza, intr-adevar, urme vizibile ale trecutului, formal, dar oamenii si viata sint complet schimbati. Singurul lucru care s-a pastrat neatins si care este recuperat integral este caramida rosie. Stiu ca fiecare oras, orice asezare umana are o trasatura, un semnalment particular care o distinge confirmindu-i identitatea. O fintina, un copac, o statuie, o scoala, o biserica, o poveste, o legenda. Existenta unor asemenea nuclee se incarca in timp de spiritualitate, devine inconfundabila, se contopeste cu viata oamenilor unui anumit loc, le domina destinul ca o trasatura de caracter. Astfel, odata ajuns intr-un oras, inainte de a-l cunoaste, ceva te frapeaza la prima vedere si, pe masura ce descoperi orasul respectiv, realizezi ca acea prima impresie e cheia identitatii lui istorice si culturale, ca i-a determinat atit geneza, cit si intreaga evolutie ulterioara.

Lodz este construit din caramida rosie. Marii industriasi aveau palate, marea majoritate eclectice, dar nu ele si bogatia lor dau identitate Lodzului, ci caramida rosie a fabricilor. Astfel, despre orasul Lodz as spune ca e Orasul de caramida rosie. Caramizile l-au nascut, l-au alcatuit si ele ii povestesc istoria si ii definesc identitatea culturala. Stiam despre Lodz ca este un oras industrial, ca a fost de foarte multe ori numit micul Manchester, dar nu stiam si cit este de special si de unic in farmecul istoriei si povestii lui. Stiam, de asemenea, ca este un oras crud, ca oamenii erau produsii unei vieti grele si nedrepte, o viata petrecuta in fabricile de textile, oameni ale caror destine se confunda cu istoria fabricilor din Lodz. Dar nu m-am gindit ca un oras ca Lodz va putea trai dincolo de povestile care l-au alcatuit intr-o realitate atit primitoare.