Hannah
Arendt reformula, în Făgăduința politicii, întrebarea legată de sensul
politicii în lumea contemporană: „Astăzi, întrebarea nu mai este: care e sensul
politicii? Pentru acei oameni din toate colțurile lumii care se simt amenințați
de politică, din rîndul cărora cei mai buni se distanțează conștient de ea,
întrebarea mult mai relevantă pe care o adresează și și-o adresează este: mai
are încă politica vreun sens?“ Pe drumul deschis de interogația Hannei Arendt
ne putem întreba ce (mai) înseamnă politica în societatea postcomunistă și în
ce măsură vechea definiție – de organizare a spațiului public, în vederea
coexistenței și armonizării unor oameni diferiți – mai este încă valabilă, după
decenii întregi de dictatură, al căror efect a fost distrugerea spiritului civic și „atrofierea
spațiului politic“.
Așadar, mai
are încă politica un sens într-o lume ieșită violent dintr-un regim comunist în
care, deși proclamată demagogic, voința poporului era ignorată programatic și
înlocuită cu voința unică a comandantului suprem? Dacă admitem că, în democrație,
sensul ultim al politicii este libertatea cetățeanului, singura concluzie
pertinentă pe care o putem trage, analizînd retrospectiv sistemul politic
comunist, e că acesta a pervertit nu doar politica, ci și noțiunea de
libertate. Și asta pentru că singura libertate care îi rămîne celui ce trăiește
într-un regim comunist este cea a obedienței. Imperativul biblic „crede și nu
cerceta“ reglează relațiile dintre Putere și cetățeni în statul condus de un
partid unic, ceea ce duce la pierderea libertății, la suspendarea dimensiunii
critice a gîndirii și, în final, la eșecul societății civile ca instituție aptă
să amendeze abuzurile de putere. Pierderea reflexelor de a contesta, de a pune
sub semnul întrebării deciziile guvernanților, precum și pe acela de a
participa la viața cetății, de a fi parte a spațiului public, au alterat
deopotrivă identitatea personală și identitatea colectivă.
În Condiția
umană, Hannah Arendt formula o idee reluată, ulterior în Viața spiritului și înEichmann la Ierusalim: astfel, în opinia ei, proveniența răului trebuie căutată
în eșecul de a gîndi. Nu e vorba aici de a defini răul ca o funcție a prostiei,
cum sugerează Tony Judt în capitolul „Hannah Arendt și răul“ din cartea sa,Reflecții asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, căci marii responsabili de
crime atroce împotriva umanității nu de prostie (ca lipsă de inteligență) pot
fi acuzați, ci de o inadecvare a gîndirii la realitate, de o dez-umanizare a
gîndirii, ce reduce ființele concrete la abstracțiuni, la cifre inerte, al
căror interes rămîne, pentru cei ce exercită puterea, unul pur statistic. […]
În absența
unor doctrine, precum și a unor principii etice, după decenii de discreditare și
diabolizare a politicului – confundat, în timpul regimului comunist, cu
propaganda și activismul ideologic –, asistăm astăzi la o revitalizare a
formelor de dominație patriarhală și patrimonială, în care cei ce dețin puterea
gestionează resursele și fondurile financiare după bunul plac, nu în interes
public, nu urmărind un bine comun, ci doar pentru a rămâne la putere. Cum s-a
ajuns aici? În cele două decenii scurse de la prăbușirea sistemului comunist,
majoritatea politicienilor implicați în reconstrucția instituțională a statului
democratic au fost cei din eșaloanele doi și trei ale fostului partid comunist.
„Calitățile“ și defectele lor au marcat definitiv profilul noii democrații și
au pervertit, sistematic, formele importate din democrațiile occidentale. Cu
mici excepții – 1996-2000 și 2004-2008, cînd la putere s-au aflat, în România,
partide de orientare liberală, exercitarea puterii de către partidele aflate la
guvernare – desprinse din același trunchi comun – s-a redus la controlul
tuturor instituțiilor statului, la subordonarea deplină a puterii executive și
a celei judecătorești, precum și la subminarea constantă a puterii legislative.
Partidele
politice postcomuniste au redescoperit beneficiile unui sistem patentat în
secolul al XIX-lea de către Andrew Jackson, care constă în distribuirea tuturor
posturilor din administrația statului susținătorilor învingătorului la
alegerile prezidențiale: „Ce înseamnă astăzi acel spoil system – adică
atribuirea tutror posturilor federale aderenților candidatului învingător? – se
întreabă Max Weber în Omul de știință și omul politic. Înseamnă că înfruntarea
se poartă între partide lipsite de orice bază doctrinară, simple organizații de
vînători de posturi, cu programe croite exclusiv în vederea luptei electorale și
care se schimbă mereu în funcție de șansele de a obține voturi, într-o măsură
neegalată în alte locuri, în ciuda faptului că există și în alte părți situații
asemănătoare.“ A devenit tot mai evident faptul că politica nu mai este pusă în
slujba comunității, ci în slujba partidului aflat la putere, interesat să-și
mențină dominația asupra tuturor, iar scopul acțiunii politice încetează să mai
fie libertatea cetățenilor (percepuți mai curînd ca supuși, decît ca parteneri
de dialog), ci accesul unui grup restrîns la resurse financiare naționale și
europene. La fel de actuale, deși formulate în anii ’50, cu referire la mașinăria
plebiscitară din America, sînt și opiniile lui Weber cu privire la figura cheie
a boss-ului în politică, cel indispensabil în organizarea partidului, pentru că
sarcina lui principală este aceea de a aduna bani pentru partid.
La noi,
baronul local este echivalentul boss-ului, lipsit de principii politice și
morale, dispus în orice moment să treacă de partea partidului aflat la putere,
pentru a-și conserva privilegiile personale. Lipsite de o bază doctrinară
limpede, partidele se întemeiază pe modelul familial, caracterizat prin
închidere și excluderea a tot ceea ce este altfel, diferit. Ceea ce contează
este înrudirea – de interese economice, în primul rînd, și mult mai puțin de
idei. Etica convingerii, pentru a ne păstra în terminologia lui Max Weber, a înlocuit
pe deplin etica responsabilității, căci, odată ajunși la putere, politicienii
par să fie convinși că tot ceea ce fac „ei“ este bine, „ei“ fiind singurii care
știu ce e bine pentru toți ceilalți.
Fragment
dintr-un studiu publicat în volumul
colectiv Totalitarismul. De la origini la consecințe (coord. Sorin Bocancea și
Daniel Șandru), Editura Institutul European, Iași, 2011
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters