OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marian PAPAHAGI
Eros si utopie
Editia a II-a. Postfata de Ion Pop, Editura Dacia, Colectia „Discobolul“, Cluj Napoca, 1999, 179 p., f.p.


Eros si utopie este o reeditare deja postuma a unui volum de eseuri ale lui Marian Papahagi, publicate intr-o prima editie in 1980, la Editura Cartea Romaneasca. In Pretext, eseistul expliciteaza atitudinea sa de deschidere plurala fata de metodele cele mai diverse, considerata drept singura pedagogie critica valabila, fara a fi incompatibila cu rigoarea metodologica. Precizarile despre relatia dintre lectura si critica, dintre critic si cititor se apropie de idealul criticii starobinskiene luate ca model de suplete a intepretarii. Imaginea unitara a lecturilor propuse in aceasta carte este confirmata de existenta unui orizont tematic comun, in care se intilnesc citeva texte selectate in functie de „o preferinta personala“, evitind in acelasi timp titluri foarte frecventate de critica. Exista in toate aceste opere o corelatie intre eros si utopie (ca viziune asupra spatiului si timpului) si intr-un plan secund apare recurenta unor motive: acela al seducatorului, discutat mai intii in legatura cu opera lui Mircea Eliade, pornind de la conceptul de experienta; prezenta unui strat livresc este comuna de asemeni textelor analizate.
Relatia dintre eros si utopie – cea mai bogata in semnificatii in nuvela eminesciana Cezara – este radiografiata din numeroase unghiuri. Marian Papahagi observa ca fundamentul ideatic, filozofic al scrierii (in esenta schopenhauerian) este revelator la nivelul structurii imaginarului spatio-temporal (prin toposul insulei lui Euthanasius), al raporturilor dintre natura si arta, etic si erotic, al arhitecturii textuale. Aceasta din urma ar raspunde unor intentii de simetrie in repartizarea pe capitole a nuvelei cit si in selectia personajelor. Autorul propune definirea cite unei „faze estetice“ in evolutia personajelor importante. Planul estetic ca nivel simbolic se confunda in viziunea comentatorului cu cel etic, ambele fiind subsumate imaginarului poetic.

Eseul intitulat flaubertian Educatie sentimentala sugereaza complexul parcurs sentimental al personajului, ca resuscitare tardiva a unui anumit tip de erotism. Marian Papahagi indica relevarea corespondentelor de adincime dintre procedeele compozitionale din structura romanului (catalogarea, „situatia repertoriala“ in care se gaseste protagonistul, Emil Codrescu, un colectionar de evenimente si intilniri, „fragmentismul“ sau „pulverizarea“ realului – toate procedee ale jurnalului intim) si substanta livresca a faptelor. Aceasta analiza este intregita de trimiteri la textele teoretice ale lui Ibraileanu, de asocieri comparatiste, de consideratii despre modelul cultural acreditat de roman.
In eseul – Figurile ambiguitatii – dedicat Crailor de Curtea Veche, criticul considera ca o constiinta acuta a lipsei stilului ar fi determinat in viata si opera lui Mateiu Caragiale inventarea unui program de autoconstructie, a unei masti si a unui limbaj. „Stiinta imposturii“, stilul distantarii orgolioase sint analizate din perspectiva sensibilitatii decadente, raportata la emblemele dandysmului (masca, regasirea identitatii prin artificiu, misoginism). Concluzionind, criticul stabileste o identitate simbolica intre functia ideologiei de tip decadentist la nivel individual si a constiintei mitico-religioase de la nivelul colectiv.

Un element esential care confera unitate eseurilor grupate in acest volum este comentariul autorului referitor la „parafraza barbiana“ la opera lui E.A. Poe, pe care poetul roman o aseza in 1934 in deschiderea plachetei de versuri a lui Emil Botta – Eulalii. Parafraza barbiana consta in lectura-sinteza realizata de Ion Barbu, combinind in propria opera mai multe sugestii ale lui E.A. Poe. In privinta importantei acestei analize a lui Marian Papahagi, Ion Pop apreciaza in Postfata la Eros si utopie ca: „In aceasta interpretare a parafrazei barbiene, M. Papahagi realizeaza una dintre cele mai spectaculoase performante de lectura critica din scrisul sau“. Pozitia centrala a capitolului Textul din text in volum probeaza coerenta viziunii de ansamblu a cartii.

Sfera decadentismului ofera termeni de referinta si pentru interpretarea erotismului, narcisismului si egocentrismului din Izabel si apele diavolului, mituri deviate de Mircea Eliade in directia aflata „sub semnul veleitarismului diletantist papinian“. Doctorul – un produs al propriului sau narcisism – se mentine tot timpul pe pozitia unui outsider. Ca si Don Juan, personajul este fascinat de ceea ce propune seductia sub raportul cunoasterii.
Erotismul din capitolul Accidentele imaginatiei se refera la Rusoaica lui Gib Mihaescu, romanul unui personaj bovaric aflat in asteptarea materializarii idealului sau erotic. Mistificarea devine elementul unei retorici specifice acestui comportament si al unui mecanism care submineaza proiectiile imaginare prin eliminarea misterului, prin ridiculizare sau alunecare in grotesc. Este ceea ce criticul numeste discurs inconsecvent.

In ultima analiza – Romanul ca exercitiu al criticului – romanul calinescian Cartea nuntii este astfel definit din mai multe motive: dupa o rapida trecere in revista a articolelor lui G. Calinescu despre roman, Marian Papahagi vorbeste despre tezismul antiliric si antigidian al cartii. Pe de alta parte, G. Calinescu scrie acest roman intr-o perioada cind este framintat de raportul dintre critica si creatie, facind sa coexiste in opera fascinatia modernitatii citadine prin introducerea in roman a unor articole, cronici sportive. Tot o vocatie critica reduce individualitatea la mecanism, situind-o in proximitatea caracterelor commediei dell’arte.