OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu-i deloc usor sa scrii despre proza lui Razvan Radulescu. Exista riscul ca textul, de o mare limpezime si, in acelasi timp, de o complexitate deconcertanta, sa te tina captiv, ingaduindu-ti cu greu sa te distantezi de el, sa-l domini, sa-l descrii cu exactitate, cu abilitate rece. Cea dintii calitate vizibila a prozei in discutie este extraordinara forta hipnotica; nu poti lasa, cu nici un chip, lectura la jumatate, povestea te prinde si te transporta, cu adevarat, in „lumea fictiunii ideale“. Autorul nu e doar un povestitor, el este si un fictionar redutabil. Razvan Radulescu stie sa povesteasca; si, mai cu seama, stie ce sa povesteasca, stie ce merita povestit. Subiectele sale, luate din lumea noastra obisnuita, aparent lipsita de orice splendoare, cresc pe un altoi fantast/ fantezist, dezvoltindu-se imprevizibil la granita dintre realitate si inchipuire.

Concretizarea cea mai puternica a acestei poetici a mixajului intre fabulatie si imortalizarea realului (adesea cosmaresc) este, fara indoiala, Teodosie cel Mic. Ceea ce nu implica o comparatie in defavoarea textelor anterioare ale autorului. De care Teodosie... nu difera prin calitatea scriiturii sau printr-o tehnica mai ingenioasa si mai bine stapinita, ci „doar“ prin anvergura naratiunii. Aceeasi mina sigura, aceeasi stilistica impecabila, aceeasi stiinta (sau arta) de a istorisi atrag atentia si in romanul Viata si faptele lui Ilie Cazane (1997), si in cele doua nuvele publicate anterior in volume colective, Inchipuita existenta a lui Raoul Rizoiu si Viata lui Iosif Baliga. Asta pentru ca Razvan Radulescu este un scriitor nascut, nu facut; de o maturitate evidenta – de o precizie „batrineasca“ a scriiturii – inca de la cel dintii text publicat.
Cartea sa de debut, romanul din 1997 (publicat la Editura Cartea Romaneasca, in colectia „Prozatorii orasului Bucuresti“, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar, se pare, insuficient promovat...), nu tradeaza prin nimic sovaielile debutantului. Cu toate acestea, Viata si faptele lui Ilie Cazane ar fi fost o carte ca si uitata daca, prin Teodosie cel Mic, Razvan Radulescu nu ne-ar fi atras atentia ca este si un exceptional prozator (poate in primul rind asta...), nu doar un foarte bun scenarist. Era deci necesara reeditarea acestui volum, practic nedifuzat acum unsprezece ani...

Rosiile lui Ilie Cazane
Viata si faptele lui Ilie Cazane se inscrie intr-o serie de biografii putin obisnuite nascocite de parintele Pisiciinelui Gavril. Fiecare proza a lui Razvan Radulescu se centreaza pe istoria cite unui personaj nu atit exemplar, cit bizar in extrem, al carui traseu devoaleaza intruziunea miracolului in realitatea cotidiana. Intr-un articol altminteri percutant din revista Cultura, Andrei Terian situeaza aceste biografii contemporane (vorba unui prozator ceva mai vechi) sub specia hagiografiei. Termenul e insa impropriu, intrucit posibilele trimiteri la naratiunea de tipul „vietile sfintilor“ sint in chip vadit parodice, functionind mai degraba in logica antifrazei. Nici Raoul D. Rizoiu, nici Iosif Baliga, nici Ilie Cazane, nici Teodosie nu sint cu adevarat asceti ai lumii noastre contemporane dezvrajite. Nu-si asuma „asceza“, nu au constiinta ca intrupeaza un mesaj. Isi traiesc pur si simplu destinul ciudat, in deplina inocenta; si, daca se intimpla totusi ca miracolul sa-si gaseasca prin ei un prilej de a irumpe in lume, asta se petrece cu siguranta fara stirea lor.
Ilie Cazane-senior (caci sint doi Ilie Cazane in cartea de fata, tatal si fiul) e inzestrat cu niste calitati ce frizeaza supranaturalul, dar pare ca nu-si da seama de asta.

Are, in primul rind, darul de a-i fermeca, prin simpla-i prezenta, pe oameni: toti cei cu care intra in contact sint cuprinsi subit de o inexplicabila vioiciune; la restaurante chelnerii, „fermecati“, nu-i cer plata consumatiei, taxatorii din mijloacele de transport in comun refuza sa-i ia bani pentru bilet s.a.m.d. O fata de la tara, Georgeta, venita cu niste treburi precise in Capitala, il cunoaste intimplator, e cucerita pe loc si-l accepta ca sot fara a mai sta pe ginduri. In al doilea rind, aparent neinsemnatul Ilie Cazane, orfanul, fiinta de pripas, da dovada de o harnicie rar intilnita; e capabil, fara prea mari eforturi, sa implineasca in mai putin de un ceas munca pe care oricine altcineva ar face-o intr-o jumatate de zi. In al treilea rind, orice seamana Cazane in gradina, cu seminte obisnuite, creste de doua-trei mai mult decit in gradinile altora. Rosiile cultivate de el ajung la dimensiunile unui dovleac. „Aista-i necuratul!“ – ii trece prin gind, la un moment dat, cuiva; ciudatul personaj se comporta insa ca si cum ispravile lui ar fi simple fapte de rutina. Nu simuleaza modestia, nici nu disimuleaza inzestrari vrajitoresti, ci e de o perfecta buna-credinta, parindu-i-se, pur si simplu, ca tot ce face tine de registrul firescului. Inocenta/inconstienta sa este fara fisura.

Asa stind lucrurile, Ilie Cazane-senior serveste drept victima sacrificiala perfecta – bouc émissaire. Ii serveste in primul rind Autorului, scenariului sau axat pe ideea ca lumii comuniste ii este interzis miracolul. Ca odinioara Farima din Pe Strada Mintuleasa, personajul se trezeste intr-o buna zi anchetat sub o acuzatie absurda; Securitatea crede ca Ilie Cazane submineaza noua ordine sociala (sintem pe la inceputul anilor ’60) prin ascunderea unui secret – o metoda speciala de cultura a tomatelor. In nuvela amintita a lui Eliade, agentii Securitatii nu pot accepta ca fabulatiile modestului dascal Farima anticipeaza/dubleaza miraculos niste intimplari/ comploturi reale. Tot astfel aici anchetatorii „citesc“ miracolul intr-o cheie ingust realista, banuind ca acuzatul foloseste pe ascuns niste prafuri numai de el cunoscute, probabil de provenienta capitalista. Dar Ilie Cazane nu-i poate lamuri ca la mijloc e o minune, lucrarea unei puteri supranaturale, pentru ca el insusi ignora manifestarea miracolului; intrebat cum obtine rosii de dimensiuni fabuloase, el raspunde invariabil, nating, neputincios: „Pur si simplu asa imi ies. N-am facut nimic special“. Nimic nu-l clinteste din inconstienta sa nici atunci cind, in beciurile Securitatii, mai infaptuieste o minune: in miezul iernii, pune intr-un ghiveci cu pamint nefertil citeva seminte putrede, din care rasare in scurta vreme o rosie cu circumferinta de cincizeci de centimetri...

Tomatele lui Ilie Cazane se inrudesc indeaproape cu capsunile bufnitei Caliopi si cu ciupercile minotaurului Samoil din povestea lui Teodosie cel Mic. Dar, cum Viata si faptele lui Ilie Cazane nu evolueaza decit pina la un punct ca un basm si cum, totodata, realitatea (chiar si realitatea fictionala) suporta in general o concentratie limitata de miracol, acest personaj fabulos trebuie sa dispara, e o necesitate a naratiunii. Posibil raspuns la intrebarea: de ce la un moment dat eroul nu mai exercita asupra semenilor nici un fel de farmec?... Venit din neant (caci s-a ivit in lume sub semnul anonimatului, supranumit Cazane pentru simplul fapt ca, mereu flamind, se eternizeaza in bucataria orfelinatului), se intoarce in neant. Pe Cazane il calca un camion – accident?! – in ziua in care, in lipsa probelor, anchetatorii ii redau libertatea; e ingropat la Straulesti, fara nume pe mormint. Culmea bizareriei, colonelul Chirita incinereaza in aceeasi zi, la crematoriu, cea din urma rosie semanata de Cazane.

Aparent, Viata si faptele lui Ilie Cazane este o fictiune politica in toata regula, construita nu fara gravitate si cu maxima atentie fata de verosimilitatea caracterelor unor personaje precum securistii Chirita si Preda. Insa accentul nu cade pe fictiunea politica, autorul ne intinde o capcana. Nuantele parodice, foarte fine, fiind pina la urma lesne identificabile, Razvan Radulescu se comporta ca si cum ar scrie cu gravitate un roman despre Securitate si represiune. (Si e atit de convingator, incit chiar si un cititor foarte atent, precum Andrei Terian, a muscat momeala si a luat in serios „seriozitatea“ fictiunii politice...) De fapt, accentul cade pe balansul intre real si fantasmatic si pe modalitatile variate de a tematiza acest balans intr-un text cu parca infinite virtualitati ludice si experimentale. Atentia naratorului acestei „fictiuni politice“ focalizeaza, de altfel, nu atit asupra mecanismelor represiunii comuniste/ securiste, cit asupra dilemelor metafizice ale colonelului Chirita, care vrea sa afle ce este sufletul si cauta raspuns in... Capitalul lui Marx. Sarja, pastisa, umorul (adesea negru) sint, nu stiu daca mai era nevoie s-o spun, de foarte buna calitate in cartea lui Razvan Radulescu. Scena sedintei de spiritism in cursul careia Chirita il invoca pe Marx (si acesta ii raspunde!) e o excelenta dovada.

Viata si faptele lui Ilie Cazane se bazeaza pe „o serie de corespondente reciproc contradictorii“, cum ar spune, teoretizind, anumite personaje ale lui Eliade. Vrind sa-i demonstreze lui madame Sticlaru ca Marx a avut perfecta dreptate sa afirme ca sufletul e tot materie, amuzantul colonel Chirita, sceptic in privinta spiritismului si a oricaror teorii spiritualiste, il cheama in gluma pe autorul Capitalului. Ironia face ca spiritul lui Marx sa raspunda totusi la apel pentru a afirma ca... nu exista. O alta coincidenta „mutual contradictorie“: Ilie Cazane-fiul seamana leit cu tatal, dind semne, la un moment dat, ca ar putea repeta destinul acestuia – anumite ambiguitati, abil manipulate de autor, ii intretin cititorului aceasta impresie, cel putin pina la ultimul capitol, cind copilul Cazane se infatiseaza in ipostaza unui Sfint Ilie farsor; „masina de fulgere“ inventata de el e o jucarie, o inchipuire copilareasca. Nu intimplator cartea se incheie cu aceste fraze ce „reveleaza“ inaptitudinea lui Cazane-junior pentru miracol: „In livada bunicilor lui Ilie era adunata multa lume. Georgeta ducea in mina un fund de lemn cu paharute pline. s…t Ilie topaia in jurul masinii lui de facut fulgere si dadea din miini. Lumea chefuia, ridea, dar pe Colina Ulmului nu se auzea nici un sunet“. Ilie Cazane-junior este, la antipodul tatalui, un personaj cu identitate precisa si cu o constiinta de sine aproape maladiva; de aceea miracolul i se refuza, cu atit mai mult cu cit il cauta. Pierzind in plan metafizic, el cistiga in planul omenescului; nu va avea o viata iesita din comun, nu va savirsi fapte demne de a fi consemnate, ci va trai fericit pina la adinci batrineti. Consemnarea biografiei sale ia sfirsit odata cu fericita logodna cu Tamara, nimeni alta decit fiica fostului calau al tatalui, colonelul Chirita...
O privire de un calm suveran, vag contaminata de o ironica mizantropie, si o voce in general neutra, din cind in cind cu inflexiuni glaciale, fixeaza „de sus“ obiectele, oamenii, Lumea.