OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Norman MANEA
Intoarcerea huliganului
Editia a II-a, prefata de Matei Calinescu,
Editura Polirom, Iasi, 2006, 392 p.

Editura Polirom va lansa foarte curind editia a II-a a romanului Intoarcerea huliganului de Norman Manea. Noua editie are o prefata (tradusa din engleza de Anca Baicoianu) semnata de Matei Calinescu, initial, un text pentru o conferinta. Revista noastra publica un fragment din aceasta prefata, ca o avanpremiera la acest eveniment editorial.

Cele trei teme majore, recurente si intretesute ale operei lui Norman Manea (cuprinzind atit fictiunea, cit si non-fictiunea) sint experienta Holocaustului, traita in copilarie, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; existenta, ca om si ca scriitor, in interiorul unui sistem totalitar, si anume, varianta romaneasca a comunismului; respectiv, exilul. Aceste teme sint pe deplin dezvoltate in cartea cea mai direct autobiografica, intoarcerea huliganului (2003), care este si cea mai complexa opera a sa de pina acum. Este o carte de memorii, dupa cum se precizeaza in subtitlu, dar nu doar in intelesul obisnuit al cuvintului: pentru ca pe intreg cuprinsul ei sint inserate pagini de pura fictiune, ca si numeroase elemente caracteristice speciei eseului moral.

Ma grabesc sa subliniez ca prezenta elementelor fictionale (descrieri de vise, situatii imaginate, scenarii contrafactuale) este intotdeauna semnalata fara echivoc, iar „pactul autobiografic“ (adica angajamentul implicit al autorului fata de cititor ca faptele de viata pe care le relateaza sint adevarate, in sensul propriu al termenului) este respectat cu scrupulozitate. Manea stie prea bine ca a separa faptul real de fictiune e o datorie etica a memorialistului si, din acest punct de vedere, amintirile sale sint istoric si intern verificabile. Mai mult, cititorul isi da seama ca si atunci cind autorul deschide „ferestre“ fictionale catre lumi posibile sau dramatizeaza pasaje de meditatie, scopul sau este intotdeauna adevarul, inclusiv adevarul personal, cu zonele sale mai complicate si mai ambivalente. Memorialistul ne transmite sentimentul ca este supus unei duble obligatii: aceea de a spune adevarul, oricit de dureros ar fi acesta, si aceea de a nu-l simplifica, de a nu recurge la formule sau clisee, de a nu-l trivializa. Sarcina scriitorului autentic, pare a sugera Manea, este nu de a simplifica, ci de a desimplifica. Pentru ca adevarul nu este niciodata simplu.

- Provocat si obligat sa-si aduca aminte
„Exilul de la 5 ani“, scrie Manea in primele pagini ale intoarcerii huliganului, „din cauza unui dictator si a ideologiei sale, s-a desavirsit la 50 de ani, din cauza altui dictator si a unei ideologii aparent opuse“. Nascut in 1936, viitorul scriitor avea doar cinci ani in 1941, cind populatia de origine evreiasca a provinciei lui natale, Bucovina, a fost deportata in lagarele de concentrare din Ucraina, pe teritoriul Transnistriei actuale, in urma unei decizii a regimului Antonescu, aliat al Germaniei naziste in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Acest episod traumatizant s-a incheiat patru ani mai tirziu, in 1945, cind, impreuna cu ceilalti membri ai familiei sale care au supravietuit, Manea s-a intors in Romania, pentru a asista, pe masura ce inainta in virsta, la transformarea tarii, pe timpul lui Gheorghiu-Dej, intr-un satelit de orientare stalinista al Uniunii Sovietice si ulterior, dupa 1965, intr-o dictatura national-comunista sub conducerea – grotesca si feroce – a lui Nicolae Ceausescu, curmata brutal si singeros in 1989. Cu trei ani inainte, in 1986, pe cind era bursier in Germania Federala, el s-a decis sa nu mai revina in Romania si sa traiasca intr-un exil auto-impus, mai intii in Europa Occidentala, apoi in Statele Unite, unde a devenit scriitor rezident la Colegiul Bard din statul New York si a obtinut o bursa Guggenheim si un premiu al Fundatiei MacArthur. in 1986, la virsta de 50 de ani, Manea era un scriitor cunoscut in Romania, desi unul cu greu tolerat de regimul politic. Publicase sase carti de fictiune si doua volume de eseuri, iar dupa exilul sau, cind au inceput sa apara primele traduceri din proza si eseurile sale (in germana, franceza, olandeza, italiana, engleza, spaniola etc.), a fost recunoscut ca unul dintre scriitorii reprezentativi ai Europei de Est, comparabil cu un Danilo Kis, un Ivan Klíma sau un Imre Kertész, laureatul Premiului Nobel pentru literatura pe 2005.

In stilul sau caracteristic, ce combina un simbolism pluristratificat cu detaliul istoric reconstituit cu exactitate si cu ironia – si auto-ironia – implicita, Manea explica geneza intoarcerii huliganului, memorialul sau scris in Statele Unite in ultimii ani ai secolului trecut si primii ai secolului nostru si aparut aproape simultan in versiunea romaneasca originala si in traducere engleza.1 Pasajul-cheie apare undeva pe la jumatatea cartii (se poate observa cum vocea naratorului trece de la „el“ la „eu“ urmind oscilatiile rememorarii subiective): intr-o seara ploioasa, la New York, in timpul unei petreceri elegante, pe cind isi juca „rolul de refugiat in comedia prezentului“, dupa cum se exprima el insusi, scriitorul, purtator al „numelui de cod biblic Noah, nu pentru uz public“, se defineste ca un „exilat esuat“ care, in cursul conversatiei, „se trezise vorbind despre Transnistria, Initiere, razboi si despre Maria, tinara taranca decisa sa se alature evreilor trimisi la moarte. Apoi, despre potopul de dupa potop, comunismul bizantin si ambiguitatile sale. Apoi despre exil si ambiguitatile sale“.

A doua zi, primeste o scrisoare din partea editorului care organizase petrecerea, cu indemnul de a-si scrie povestea vietii, care-i fascinase pe cei prezenti: „pentru ca ai trait si gindit si actionat in miezul celui mai rau timp din istorie“. (in calitate de prieten al autorului, pot sa confirm farmecul de povestitor al lui Manea, timbrul captivant al vocii lui meditative si calde, amestecul de melancolie lucida si umor grav care se desprinde din rememorarile sale.) Citind scrisoarea, prozatorul se simte pe data provocat si obligat – este vorba de obligatia morala de a depune marturie – sa se angajeze intr-o sarcina extrem de dificila, sarcina aducerii-aminte, pe care, de altminteri, si-o trasase el insusi cu mult timp in urma, inca de cind isi incepuse cariera literara in Romania, catre sfirsitul anilor 1960, si pe care a incercat mereu sa o duca la indeplinire, mai cu seama in forma fictionala: sa vorbeasca despre ce inseamna sa traiesti „in miezul celui mai rau timp din istorie“, sa aduca marturie.

De data aceasta, va vorbi liber si in nume propriu, fara a mai fi nevoit sa evite cenzura prin recursul la coduri si aluzii absconse si se va adresa unui cititor de limba engleza, chiar daca nu poate face asta decit in „limba lui pribeaga“, adica in romana, singura limba pe care o stapineste ca scriitor, o limba acum in exil, nevoita sa se lase tradusa (voi reveni ulterior la problema lingvistica si implicatiile ei). Trebuie sa comunice povestea propriei vieti si a dublei sale Initieri unor cititori neavizati.
De buna seama, tema sumbra a Initierii (o tema cu numeroase variatiuni, in sens muzical, ca si in sens propriu) aparuse si reaparuse inca dinainte, in zigzagul cronologic al memorialului, in cursul unei oscilatii narative aparent dezordonate, dar in realitate construita cu grija, intre prezent si diversele straturi ale trecutului. A fost anuntata inca de la inceputul cartii, in capitolul inceputul dinaintea inceputului, ca „noaptea lunga a Initierii. Comedia abia atunci sin octombrie 1941t si acolo avea sa inceapa. TRANS-NISTRIA. Dincolo de Nistru. TRANS-TRISTIA“.

Cuvintul „comedie“ este folosit aici si serios, si ironic, evocind sensul pe care i-l daduse un Dante (a carui Commedia incepe cu o coborire in „Infern“) sau un Balzac, in faimosul titlu al Comediei sale umane. Informatia istorica ce alcatuieste fundalul volumului, cu factualitatea ei brutala, este diseminata de-a lungul intregii carti. Ea este rezumata explicit in capitolul din care am citat mai sus, Anamneza: ordinul de deportare a populatiei de origine evreiasca din Basarabia si Bucovina dat de maresalul Antonescu si tragedia umana care i-a urmat, privite din perspectiva unui copil de cinci ani, apoi din aceea a scriitorului ajuns la maturitate. Este interesant si, in acelasi timp, semnificativ de precizat aici ca in Romania comunista nu se putea vorbi deschis despre Holocaust: varianta oficiala era ca responsabilitatea pentru persecutarea evreilor, pentru pogromurile care au avut loc in Bucuresti si Iasi in 1941 si pentru deportarile din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial revenea integral Germaniei naziste si emulilor ei locali, membrii notoriei Garzi de Fier, si ca, odata ce acestia fusesera infrinti, rascolirea trecutului nu-si mai avea rostul.

Faptul ca, in contextul „fericirii obligatorii“ aduse de comunism, un evreu se confrunta cu noi forme de antisemitism (oficiale si neoficiale, mai indirecte, mai ipocrite, in ansamblu mai putin violente; intre acestea un loc important il ocupa manipularea memoriei) era, desigur, un subiect tabu. Pentru Manea, aceasta a reprezentat, asa cum precizeaza in acelasi capitol, Anamneza, o „Initiere de dupa Initiere“ sau o „noua Initiere“. Aceasta a doua Initiere a urmat unei scurte perioade (care a inceput in primavara anului 1945) in care copilul de noua ani revenise la ceea ce Manea numeste „surogatul normalitatii“. Notiunea normalitatii ca „surogat“ nu apare aici in mod accidental. Ea revine pe tot parcursul memorialului, cu referire la primii ani de dupa razboi, iar semnificatia ei este ca, din perspectiva ambelor Initieri, normalitatea, in sensul cel mai modest si mai obisnuit al cuvintului, parea intr-adevar ireala, o stare care putea fi doar imaginata, o poveste cu zine (in traducerea engleza se vorbeste de fairy-tale normality).

- Suspiciunea generalizata si lupta cu cenzura
A doua Initiere. Tema sumbra a traiului in „colonia penitenciara“ a comunismului aparuse devreme in cuprinsul memorialului, ca si in opere anterioare, cum ar fi Despre clovni sau Fericirea obligatorie, dar reapare cu o deosebita pregnanta in Anamneza, imediat dupa aceea a primei si neuitatei Initieri. Cititorul afla ca un prieten apropiat al autorului, Alin, fusese santajat de Securitate sa devina informator, cu sarcina precisa de a-l supraveghea pe Manea insusi. Prietenul, in mod surprinzator, ramine inocent in duplicitatea lui, caci i-o marturiseste chiar omului despre care trebuie sa furnizeze informatii: „Viata dubla-tripla-multipla a cetateanului socialist fusese suplimentata cu o misiune precisa, secreta si neplatita: sa raporteze existenta dubla-tripla a celui mai bun prieten. [...] Ma informase, pina in ultima clipa, asupra serviciilor pe care le furniza Institutiei Supreme. Pina la urma, falsul informator parasise Jormania socialista...“. Dar, din punct de vedere psihologic, plecarea prietenului-informator ii inrautateste considerabil situatia lui Manea: „Succesorul lui nu se aratase la fel de grabit sa se demaste si n-am izbutit sa-l identific. Criteriile de recrutare se imbunatatisera, se pare. Scrutam proximitatile, inlocuitorii, mastile inmultite, peste tot. Chipuri anodine, comportari firesti, duplicitatea se generalizase, angoasa devenise bun colectiv“.

Analiza pe care Manea o face fenomenului suspiciunii – anxietatea suspiciunii fortate, teroarea specifica indusa de suspiciune, in contextul purei si simplei terori totalitare – impresioneaza nu numai in capitolul din care am citat, ci in intregul volum. As face aici o marturisire personala: motivul principal al propriului meu exil din Romania lui Ceausescu, cu aproape 14 ani inaintea celui al lui Manea, a fost aceeasi atmosfera nesanatoasa de suspiciune generalizata, care se insinua din ce in ce mai adinc in viata de zi cu zi din tara noastra de origine si pe care Manea o descrie in toata ambiguitatea ei dureroasa, fara a-i ignora aspectele adeseori ridicole – umilitor de ridicole. „Fericirea obligatorie“ era, desigur, dublata de minciuna obligatorie, fie si doar prin omisiune, prin tacere, prin evaziune. Pentru un scriitor, cu inclinatia lui naturala de a fi credincios lui insusi si propriei viziuni asupra lumii, consecintele mereu vigilentei si mereu imprevizibilei cenzuri erau extrem de complexe. Ne putem face o idee despre aceasta complexitate citind cu atentie eseul „Referatul cenzorului“ (privitor la romanul lui Manea, Plicul negru, aparut in Romania, intr-o varianta cenzurata, in 1986 si, in varianta necenzurata, mai intii in traducere engleza, in 1995, apoi in romaneste, in 1996).

Acest text, inclus in volumul Despre clovni: dictatorul si artistul (eng. 1992, rom. 1997), este una dintre cele mai amanuntite si mai graitoare reprezentari ale functionarii cenzurii comuniste, nu numai ca institutie (abolita oficial de Ceausescu – desi, oficial, ea nu existase niciodata –, totusi capabila sa produca „referate“ confidentiale de genul celui analizat de autor!), ci si ca ambianta opresiva a vietii literare cotidiene. indelungata lupta cu cenzura, finalizata, in cele din urma, prin publicarea romanului (intr-un tiraj incredibil de mare!) a jucat un rol central in decizia lui Manea de a parasi definitiv Romania. Citez din cuprinsul eseului: „Volumul a aparut in vara lui 1986. Editura, tot mai strangulata de presiunea Cenzurii, incerca sa profite comercial de fiecare carte publicata. Asa se face ca volumul a fost tiparit in douazeci si sase de mii de exemplare, tiraj privilegiat, la care nu indraznisem sa aspir in cei douazeci de ani de cind publicam in Romania. Rumoarea stirnita in jurul unui volum oprit in timpul tiparirii si masacrat insistent de Cenzura a stimulat, probabil, interesul publicului. Cartea s-a epuizat din librariile bucurestene in citeva zile. Prietenii ma asigurau ca versiunea «inlocuitoare» publicata si-a pastrat, totusi, ascutimea critica si originalitatea literara. in toamna lui 1986 au aparut citeva prime recenzii favorabile romanului, in principalele reviste literare ale tarii. in decembrie 1986 paraseam Romania“. in luna iulie a aceluiasi an autorul isi sarbatorise, la Bucuresti, cea de-a cincizecea aniversare.

- Un titlu foarte bun, „cu impact“
In Romania, cuvintul „huligan“ are o istorie specifica – atit in limbajul politic interbelic, cit si in comunism –, relevanta pentru semnificatia pe care Manea o da acestui titlu. Un „huligan“ era, in acceptia generala, o persoana rebela, anarhica, violenta, cineva care stirnea scandal. Dupa constituirea miscarii legionare (1927), cu dimensiunea ei mistico-terorista, cuvintul a fost deseori utilizat de adversarii acesteia pentru a-i desemna pe membrii Garzii de Fier si ulterior, prin extensie, pe adeptii fascismului. Dar, cum se intimpla cu asemenea termeni peiorativi, si acesta a dezvoltat in timp conotatii ambigue, chiar pozitive. Astfel, a putut fi folosit pentru a caracteriza „tinara generatie“ interbelica sau pe reprezentantii ei cei mai activi, atrasi de o mistica a revolutiei si a mortii, ca in romanul Huliganii al lui Mircea Eliade, care la aparitie, in 1935, a stirnit senzatie. (in romanul lui Eliade nu exista nici o referire textuala la membrii Legiunii sau Garzii de Fier, desi se fac o serie de aluzii, deliberat vagi, in aceasta directie, sugerindu-se ca optiunea lor era de natura mai degraba existentiala decit politica.) Dar Manea citeaza un alt text, tot din 1935, si anume cartea lui Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, care poate contribui la o mai buna intelegere a propriului sau titlu.

Sebastian este pseudonimul scriitorului roman de origine evreiasca Iosif Hechter (1907-1945), un prieten apropiat al lui Eliade inainte ca acesta din urma sa dezvolte simpatii de extrema dreapta, spre sfirsitul anilor ’30. Cum am devenit huligan este un eseu polemic, scris ca raspuns la scandalul provocat cu un an inainte de aparitia romanului sau cu tenta pronuntat autobiografica, De doua mii de ani. Motivul scandalului nu a fost romanul ca atare, ci prefata teologic antisemita, semnata de Nae Ionescu, profesorul de filozofie carismatic pentru care Sebastian nutrise o mare admiratie ce urma sa devina tot mai ambivalenta. (Interesant este ca, asa cum reiese din Jurnalul sau publicat postum, Sebastian a continuat sa-l viziteze pe Nae Ionescu chiar si dupa acest episod si a fost zguduit de moartea lui, in 1940, ocazie cu care scria: „Suspine nervoase, incontrolabile, pe cind intram ieri dimineata in casa lui Nae Ionescu, la doua ore dupa moartea lui.“) De doua mii de ani este un roman sub forma unui jurnal intim, avind ca tema antisemitismul in Romania (si nu numai in Romania), asa cum il traieste naratorul nenumit, evreu asimilat, inca student la inceputul cartii si arhitect cu studiile terminate la sfirsitul ei, cind descrie mindru frumoasa casa pe care a conceput-o pentru eroul sau intelectual, Ghita Blidaru, sub ale carui trasaturi il recunoastem cu usurinta, in acest roman à clef, pe Nae Ionescu insusi.

Sebastian nu avea cum sa prevada metamorfoza pe care avea sa o sufere Profesorul intre 1933, cind a fost rugat si a acceptat sa scrie prefata, si 1934, cind a terminat-o. Cu toate ca era intr-un profund dezacord cu continutul ei, Sebastian a decis sa o includa in volum pentru a nu se face vinovat de un act de cenzura – de aici scandalul si, un an mai tirziu, Cum am devenit huligan. Referindu-se la Sebastian, Manea scrie, clarificind astfel titlul propriei sale carti si evocindu-i, totodata, complexitatea: „Atacat de crestini si evrei, liberali si extremisti, Sebastian raspunsese printr-un stralucit eseu, Cum am devenit huligan. intr-o tonalitate sobra si precisa, autorul reafirma, candid, «autonomia spirituala» a suferintei evreiesti, «nervul ei tragic», disputa intre «o sensibilitate tumultuoasa si un simt critic neindurator», intre «inteligenta in formele ei cele mai reci si pasiunea in formele ei cele mai despletite».

Huligan? Adica marginal, nealiniat, exclus? Pe sine insusi, «un evreu de la Dunare», cum ii placea sa se numeasca, se definise limpede: «Nu sint un partizan, sint mereu un disident. N-am incredere decit in omul singur, dar in el am foarte multa incredere.» Disident, adica, chiar si fata de secta disidentilor?“
Cit despre cuvintul „huligan“, el a continuat sa fie folosit, intr-o noua acceptie peiorativa, in timpul anilor de comunism: in general, desemna, in discursul oficial, o persoana care se opunea in mod deschis si public regimului. „Huliganismul“ era caz penal in sistemul judiciar al tarilor comuniste si deseori se invoca legea in cazul disidentilor politici implicati in proteste publice sau in ceea ce putea fi interpretat ca proteste publice. De fapt, oricine isi manifesta dezaprobarea fata de politica partidului-stat putea fi acuzat de aceasta infractiune. Nu exista o granita clara intre „huliganism“ si „parazitism social“, o alta infractiune grava, pentru care un poet care nu apartinea Uniunii Scriitorilor putea fi judecat si condamnat la ani de munca silnica.

Am mentionat aceasta imprejurare cu gindul la marele poet rus Iosif Brodski, care, inainte de a putea emigra in Statele Unite, a fost acuzat, la inceputul anilor 1960, tocmai de „parazitism social“. Dar principala referinta a titlului lui Manea ramine, fara indoiala, cea a lui Mihail Sebastian, dupa cum autorul insusi explica intr-un interviu in limba romana acordat recent Gabrielei Adamesteanu: „Atacat din toate partile pentru romanul De doua mii de ani, Sebastian se vede asaltat huliganic, dar si definit ca unul dintre ei; o definitie pe care o intoarce pe dos [...] intrebarile care il obsedau pe huliganul Sebastian au o particulara rezonanta, cred, pentru cei care au trait sub dictaturi de dreapta sau de stinga. [...] Huliganul meu se vede pe sine ca un vesnic outsider, un intrus, un suspect si un marginal, un clovnesc si pagubos August Prostul, silit sa parcurga traumele unui secol dementizat, o Istorie de convulsii singeroase. Exilatul dintotdeauna, exilat din nou si din nou, oriunde s-ar gasi.“

Imi aduc aminte ca dupa ce am citit pentru prima oara cartea in manuscris in romaneste, dar cu gindul la cititorul vizat de ea, care era putin probabil sa surprinda ghemul complicat de aluzii sugerat de titlu, i-am spus lui Manea ca acesta nu mi se parea cea mai fericita alegere. Dar cel putin „are impact“, mi-a raspuns el. Si a avut dreptate. Dupa ce am citit versiunea engleza si m-am gindit mai bine, mi-am dat seama ca intoarcerea huliganului e un titlu foarte bun si pentru ca – lasind la o parte „impactul“ initial – isi releva intreaga semnificatie, in toata complexitatea ei, dupa lectura integrala a cartii. Titlul sintetizeaza, intr-un chip memorabil, spiritul acestui memorial. Pentru un cititor roman „competent“ si empatic, el are, desigur, o semnificatie mai usor de surprins, care va fi confirmata si imbogatita in timpul lecturii. Reprezentarea de sine a autorului ca „huligan“ – ironica, uneori polemica (dar polemica fara rautate, ca si in cazul lui Sebastian), alteori melancolica, senina sau pur si simplu amuzata – nu este numai un mod de a internaliza si de a reactiona la privirea Celuilalt – acea privire care, conform faimoasei definitii a lui Sartre, il face pe evreu –, ci si o tehnica ce-i permite sa redea ambiguitatile si paradoxurile situarii sale atit in Romania natala, cit si pe durata ultimelor doua decenii de exil.

Ca tehnica literara – inrudita cu ceea ce formalistii rusi din anii 1920 numeau „instrainare“ sau „insolitare“ (ostranenie) –, „huliganismul“ acestei figuri auctoriale vadit sensibile, introspective, inclinate spre reflectie, nu rareori defensiva pina la rezerva si timiditate, este o provocare pentru cititorul strain: un mod de a-i reclama atentia, in primul rind. Atentia mereu treaza cu care trebuie parcursa aceasta carte, fraza cu fraza si pagina cu pagina (caci nu este nicidecum vorba de o „lectura usoara“), este rasplatita prin revelatia implicatiilor psihologice si umane ale celor trei experiente majore descrise de autor: aceea de a fi supravietuit, copil fiind, traumei Initierii (adica Holocaustului), aceea de a fi supravietuit, moral si intelectual, celei de-a Doua Initieri (adica maturizarii si formarii ca scriitor intr-o societate si intr-o limba aflate sub ocupatie ideologica) si cea a exilului.

- Cum ar putea cultura romana sa-si asume propria istorie?
Naratiunea lui Norman Manea, care, am mai spus-o, nu respecta ordinea cronologica, este divizata in trei mari secvente, primele doua fiind despartite de cea de-a treia prin capitolul Anamneza, din care am citat mai sus. Prima parte a cartii, Preliminarii, se refera la prezent si la trecutul recent si debuteaza cu nelinistile exprimate de autor, traind acum la New York, inainte de a lua hotarirea de a reveni in Romania pentru o scurta vizita, dupa aproape un deceniu de exil. A doua parte, intitulata Prima intoarcere (Trecutul, ca fictiune) este o cufundare in trecutul personal si istoric si contine, alaturi de evocari ale rudelor (dintre care as retine portretul tatalui „sever si autoritar“ care, la treisprezece ani dupa revenirea din Transnistria, avea sa fie detinut in Gulagul comunist, in lagarul de la Periprava; apoi pe acela al „nelinistitei, intreprinzatoarei, pasionatei, fatalistei“ mame) si ale prietenilor, pagini de auto-analiza si meditatii despre arta scriitorului.

A treia parte, purtind titlul A doua intoarcere (Posteritatea), este o descriere amanuntita, pe zile, a vizitei autorului in Romania, intre 20 aprilie si 2 mai 1997, intrerupta de numeroase analepse sau flash-back-uri care mentin tensiunea narativa, oscilatia constanta, desi mereu imprevizibila, intre prezent si trecut.
De la plecarea sa, in 1986, si pina in 1997, multe s-au schimbat in Romania, multe altele au ramas insa la fel, sub noi infatisari: comunismul s-a prabusit si Ceausescu a fost executat (in decembrie 1989), dar fostii membri ai nomenclaturii, transformati peste noapte in „democrati“, au ramas mai departe la cirma tarii, in mod mai mult sau mai putin deschis. Securitatea, inca puternica, dominata de national-comunisti, se arata dispusa sa-i coopteze pe extremistii de dreapta mai virstnici. Se zvonea ca se incheiase o alianta politieneasca fascisto-comunista, fapt pe care parea sa-l confirme misteriosul asasinat comis – culmea! – in Statele Unite: profesorul Ioan Petru Culianu a fost impuscat in cladirea Divinity School a Universitatii din Chicago, pe 21 mai 1991.

Numele lui este primul nume romanesc ce apare in cartea lui Manea, chiar in primul capitol, iar enigma mortii lui este importanta pentru intelegerea ezitarilor autorului inaintea revenirii in tara: „Misterul nedezlegat al asasinatului“, scrie Manea, „inmultise, fireste, speculatiile: relatia tinarului profesor Culianu cu maestrul lui, savantul roman in istoria religiilor, Mircea Eliade, datorita caruia venise in America, relatia cu comunitatea romana din Chicago, cu Regele exilat al Romaniei, cu parapsihologia care il obseda. Mai era si conectia legionara, fireste. Garda de Fier, miscarea nationalista de extrema dreapta ai carei membri erau numiti legionari si pe care Mircea Eliade o sustinuse in anii ’30, avea aderenti in comunitatea romana din Chicago, iar Culianu era pe punctul de a reevalua critic trecutul politic al Maestrului. Perioada cind se comisese crima din Chicago coincidea, este adevarat, cu publicarea, in 1991, in The New Republic, a textului meu despre perioada legionara a lui Eliade. Fusesem contactat, drept consecinta, de FBI, sfatuit sa fiu prudent in contactele cu compatriotii si nu numai cu acestia“.

Temerile lui Manea inaintea venirii in Romania, in aprilie 1997, erau legate, dupa cum explica el insusi, de o serie de atacuri rauvoitoare in presa romaneasca, drept raspuns la cronica pe care o dedicase in 1991 Jurnalului lui Mircea Eliade. Cunoscut publicului occidental pentru cartile sale de istoria religiilor, Mircea Eliade publicase, in anii 1970-1980, fragmente consistente din jurnalele sale, urmate de memorii, in care insa evitase sa abordeze stinjenitoarea chestiune a asocierii sale cu Garda de Fier. Doar in al doilea volum al autobiografiei sale, publicat postum, a amintit, pe scurt si intr-o maniera vaga, de lucrul acesta. Articolul lui Manea din The New Republic (inclus mai tirziu in volumul Despre clovni, cu titlul Felix culpa) se concentra asupra lacunelor din memorialistica lui Eliade si oferea informatia istorica necesara pentru intelegerea unor asemenea lacune, incercind sa initieze o dezbatere morala mai larga pe tema responsabilitatii nu numai a lui Eliade, ci a unei generatii intregi de intelectuali romani extrem de inzestrati din perioada imediat premergatoare celui de-al Doilea Razboi Mondial, o generatie al carei lider recunoscut era Mircea Eliade. De ce oare cei mai multi dintre acestia (cu exceptia notabila a lui Eugen Ionescu si a lui Mihail Sebastian) imbratisasera o ideologie de extrema dreapta? Care au fost consecintele unui astfel de derapaj? Cum ar putea cultura romana, eliberata acum de dogmele comunismului, sa isi asume propria istorie?

In 1991, sprijinul public acordat de Eliade in anii 1930 Garzii de Fier (multa vreme uitat, cu ajutorul cenzurii comuniste!) fusese deja partial dovedit cu documente de catre, printre altii, un constiincios cercetator american, el insusi fost student al lui Eliade2. Cu toate acestea, articolul lui Manea, publicat curind si in romaneste in revista 22, a fost cel care a stirnit o controversa in Romania. Presa bucuresteana de extrema dreapta, recent renascuta (imbratisind acum pe fata atit idei comuniste, cit si fasciste), l-a descris pe Manea ca pe un detractor evreu al unui mare scriitor si savant roman. Chiar si voci mai moderate i-au reprosat ca exagereaza „pacatele tineretelor“ unei figuri tutelare a culturii romane intr-un moment cind o sarcina mai urgenta ar fi fost aceea de a evalua cazurile unor importanti scriitori romani care, din oportunism, au colaborat cu regimul comunist. Putinii aparatori ai lui Manea au inteles, totusi, ca – dincolo de studiul de caz al amneziei selective a lui Eliade – el a incercat sa atraga atentia asupra unei probleme mai generale, si anume asupra angajamentelor politice ale unei generatii deosebit de inzestrate (o noua versiune a ceea ce Julien Benda numea „tradarea intelectualilor“) si asupra implicatiilor refuzului reprezentantilor ei de a se confrunta cu greselile trecutului si de a si le asuma.

De fapt, ce ar fi asteptat Manea din partea unui intelectual de talia lui Eliade, ale carui opere le respecta, si cu atit mai mult din partea cuiva nutrind o preocupare atit de insistenta pentru autobiografie, n-ar fi fost altceva decit o autoexaminare sincera. Ulterior, cercetatori ai personalitatii marelui invatat au ajuns la concluzii similare: bunaoara tinarul istoric Florin Turcanu, in masiva sa biografie a lui Eliade, publicata mai intii in limba franceza, consacra un intreg capitol, bine documentat, Imposibilei marturisiri. Articolul lui Manea are meritul de a fi inaugurat o necesara dezbatere etica, o dezbatere care continua si astazi, la 15 ani dupa publicarea textului sau, si nu numai intre granitele Romaniei. Citit in lumina luarilor de pozitie atit ale apologetilor cit si ale criticilor lui Eliade in problemele pe care le ridica Manea, Felix culpa impresioneaza astazi prin caracterul echilibrat al judecatilor.

- Pierdere si reamintire
Ultima parte a memorialului, A doua intoarcere (Posteritatea), care, in structura muzicala a cartii, poate fi privita ca o variatiune la distanta a Primei intoarceri (Trecutul, ca fictiune) relateaza in detaliu vizita autorului in Romania, in primavara lui 1997. Aceasta a avut loc la insistentele prietenesti ale lui Leon Botstein, rectorul Colegiului Bard, care fusese invitat sa dirijeze Orchestra Filarmonicii din Bucuresti si care, de asemenea, era extrem de interesat de opera lui George Enescu – intentiona sa ia cunostinta de arhiva Enescu aflata la Bucuresti. Interesant este ca, asa cum aflam in finalul cartii, notele amanuntite facute de Manea in timpul vizitei au fost uitate in avionul care l-a readus in America, iar incercarile de a le recupera au ramas fara rezultat. Astfel, paginile pe care cititorul le considera, la prima lectura, transcrieri dintr-un jurnal de calatorie se dovedesc a fi reconstruite din memorie – o memorie de o uimitoare precizie. Cit despre pierderea jurnalului original, ea cade in mod vadit sub incidenta actelor ratate freudiene, a parapraxisului.

Asemenea accidente, arata Freud in Psihopatologia vietii cotidiene, sint simptomatice, intrucit exprima un compromis intre intentia constienta a subiectului si dorintele sale inconstiente. Comentind intuitia lui Freud, Jacques Lacan sustine ca fiecare manifestare a parapraxisului este un „discours réussi“, expresia fericita a unui conflict interior. in cazul lui Manea, putem extinde, metaforic, observatia lui Lacan asupra celei de-A doua intoarceri in ansamblul ei si sa afirmam ca pierderea carnetului (care trimite la atitudinea profund ambivalenta a scriitorului fata de tara sa de origine si cultura ei) a prilejuit un al doilea „discurs reusit“, textul insusi, rescrierea sa din memorie reprezentind, in acelasi timp, un act literar si o indelunga si sustinuta auto-analiza, precum si o forma de terapie. Cartea intreaga, de fapt, ar putea comunica sentimentul, indirect si subtil, al virtutilor terapeutice ale scrisului. in orice caz, o lectura atenta a partii intitulate A doua intoarcere – care, repet, poate fi dificila, chiar solicitanta pentru cineva nefamiliarizat cu istoria populatiei evreiesti din Europa de Est a secolului trecut – ii va permite cititorului sa inteleaga semnificatia simbolica a uitarii carnetului pe scaunul din avion si a raspunsului creator al celui pagubit nu numai la aceasta pierdere, ci la pierdere, in general. Aceasta parte arunca o lumina retrospectiva si retroactiva asupra intregului memorial. in aceasta lumina, supratema cartii se dovedeste a fi tocmai aceea a pierderii: pierderea recuperata prin actul reamintirii si al scrierii.
–––––––––––––
1.Norman Manea, intoarcerea huliganului, Iasi, Polirom, 2003 si The Hooligan’s Return: A Memoir, trad.