OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ciuda seriozitatii subiectului, nu m-am putut abtine sa nu gasesc comica, ba chiar grotesca, figura dezumflata a unora dintre colegii mei confruntati cu rezultatele electorale. Expresii ca „dupa zece ani de truda intelectuala, cum este posibil?“, ca si cum zece ani de filozofie medievala sau greaca sau germana, de logica, de postmodernism estetic sau de viata cotidiana, de teorii sociologice sau, mai rau, de stiinta politica sau de istorie, repetind aceleasi platitudini despre democratie sau multiculturalism, ar putea avea vreun efect asupra majoritatii electorilor!

Dar aceasta a fost fraza pe care am auzit-o cel mai adesea: „poporul roman e prost“. Insa, atunci cind ii reamintesc interlocutorului meu ca apartine acestui popor, nu obtin, in cele mai multe dintre cazuri, decit un suris jenat sau, mai degraba, o incuviintare politicoasa pentru a putea abandona cit mai repede stinjeneala generata de remarca mea de bun simt. Intr-adevar, cit de orb trebuie sa fii pentru a fi surprins in asemenea masura de rezultatele alegerilor! Timp de trei ani, ajungea sa constati zi de zi degradarea economiei, coruptia masiva, falimentul sistemului bancar si financiar, distrugerea economiei rurale, toate acestea determinind saracirea oamenilor, descompunerea unei minime ordini sociale, succesiunea unor decizii contradictorii, pe scurt, incapacitatea generalizata, pentru a sti ca demagogul capabil sa puna degetul pe rana va fi intimpinat cu urale. Caci, reductio ad absurdum a demagogului si denuntarea stupiditatii poporului nu tin loc judecatii rationale. O astfel de atitudine nu face decit sa intareasca certitudinile oamenilor furnizate de experienta lor zilnica. Sa nu le fie cu suparare comentatorilor locali si occidentali, dar, in democratia de masa, oamenii voteaza cu stomacul. Si exista doua feluri de stomacuri, cele pline si cele goale. Scopul proclamat al oricarui guvern nu este binele general pentru ca el permite binele individual? Din moment ce acest scop nu este atins, din moment ce numai lupta anarhica pentru binele individual conteaza, din moment ce binele comun este sacrificat mereu binelui individual, de ce sa ne miram ca majoritatea oamenilor sint sensibili la argumentele care tin seama de dificultatile lor zilnice?

Sa lupti contra demagogiei inseamna sa lupti impotriva solutiilor total nerealiste pe care ea le propune in functie de elementele mai generale care stau la baza deciziilor care trebuie luate. Intr-o lume in care economia liberala domina toate deciziile politice, nu binele colectiv este adevaratul scop, ci profitul individual. Aceasta critica n-a fost niciodata asumata de catre intelectualii care se proclama (fara nici o legitimitate) societate civila. Daca ei ar constitui intr-adevar societatea civila, ar trebui sa-si asume grijile societatii si sa explice fara odihna contradictiile lumii in care a intrat Romania postcomunista. Dar, pentru a gindi si explica postcomunismul, ar trebui deja gindit ce a insemnat comunismul in afara sloganurilor si ideilor gata mestecate care-i dispenseaza de efortul suplimentar de a reflecta asupra lor si gratie carora ei ignora ceea ce ei insisi au fost in acea perioada. Intr-adevar, daca privesti noile elite, constati cu usurinta ca nici nu sint atit de noi precum par si ca, in majoritatea cazurilor, nu sint de fapt decit vechile elite care si-au schimbat hainele sau biserica.
Cei care acuza poporul roman de prostie ar trebui sa mediteze asupra rezultatelor electorale surprinzatoare din capul locului: cele din Transilvania si, respectiv, cele pe clase de virsta.

De ce Transilvania, care, iata, acum patru ani isi daduse votul in majoritate Conventiei Democrate si mai ales PNTCD il acorda astazi lui C.V. Tudor si PRM? Chiar si in Timisoara, despre care ni s-a tot spus ca este orasul romanesc al unei democratii exemplare, tot candidatul PRM a cistigat! De asemenea, de ce tinerii alegatori intre 18 – 29 de ani si-au acordat masiv votul lui C.V. Tudor? In biroul de vot instalat in complexul studentesc Hasdeu din Cluj numaratoarea a contabilizat peste 65% din voturi pentru C.V. Tudor si PRM! Aceasta stare de fapt nu poate fi inteleasa decit in functie de asteptarile fata de mandatul presedintelui Constantinescu si al celor trei guverne succesive ale sale. In 1996, romanii crezusera in promisiunea unui „nou contract cu Romania“. Cum era oare acest contract inteles de majoritate? Desigur, prin votarea unei legi fundamentale asupra proprietatii urbane si rurale, si aici termenii ar mai trebui nuantati, caci astazi conteaza mai putin proprietatea agrara cit mijloacele de productie. Contractul implica totodata asanarea sistemului bancar si financiar, sfirsitul falimentelor bancare si ale fondurilor de investitii. Ceea ce s-a petrecut a fost tocmai contrariul, conducind la ruinarea micilor depunatori, fara ca statul – participant la aceste falimente in lipsa exercitarii vreunui control bancar sau, mai rau, avind interese in aceste banci suspecte – sa-si fi asumat vreo responsabilitate.

Noul contract implica de asemenea o privatizare industriala care sa nu arunce in strada zeci de mii de oameni si de pe urma careia sa nu profite doar citiva intermediari romani (vezi rolul mai mult decit dubios jucat aici de FPS si de inefabilul play-boy care-l conducea) si firmele straine care cautau fie mina de lucru ieftina, fie sa-si lichideze concurentii de pe piata mondiala. Noul contract mai implica, daca nu mentinerea nivelului de viata al majoritatii, cel putin oprirea saracirii ei absolute. Inca o data, ceea ce s-a intimplat a fost contrariul si in cursul ultimului an de mandat al presedintelui Constantinescu simptomele nelinistitoare s-au multiplicat: la orase, din ce in ce mai multe apartamente sint debransate de la sistemul de incalzire centrala, oamenii isi intrerup abonamentul telefonic, isi debranseaza aparatele electrice si majoritatea becurilor de iluminat pentru a reduce la strictul necesar consumul si, fiind proprietari ai apartamentelor pe care le ocupa, se afla in imposibilitate de a-si plati intretinerea lunara. Pe scurt, o situatie vecina cu catastrofa sociala. In sfirsit, noul contract trebuia sa dea speranta tinerilor, sa asigure promovarea celor mai buni dintre ei, sa-i faca sa inteleaga, prin fapte, ca locul lor este in societate. Trebuie adaugata la toate acestea aroganta unei clase intelectuale care n-a incetat sa proclame (si continua sa o faca), in toata media, ca daca oamenii sint saraci e din vina lor, pentru ca nu inteleg inca nimic din regulile jocului economic. In mod evident, nu e vorba de faptul ca nu le inteleg; ceea ce nu li s-a spus a fost ca inca din decembrie 1989 zarurile fusesera trucate.

Nici una dintre aceste promisiuni n-a fost tinuta. O data cu schimbarea guvernelor, situatia se inrautatea. Clasa politica s-a dovedit de o incompetenta, o inconsecventa, o neputinta si un laxism criminale. Cind Romania ar fi putut negocia sustinerea acordata operatiunilor NATO in Serbia, ea le-a aprobat fara sa primeasca nimic in schimb; dimpotriva, a avut de pierdut. Privatizarile au fost negociate fara nici un fel de precautie; fondurile de investitii au furat banii micilor depunatori naivi, carora nimeni nu le-a spus ca banii nu se multiplica precum piinile decit in retele mafiote. Luna de luna saracirea s-a accentuat, obligind clasele mijlocii, pensionarii, studentii – fara a mai vorbi de tarani – sa-si reduca drastic nivelul de viata, sa traiasca de pe-o zi pe alta fara nici o speranta intr-un viitor mai bun.

Si atunci, cum putea discursul demagogului, care constata si se implica in aceasta situatie, sa nu aduca roade, cum putea el sa nu actioneze asupra unor constiinte ratacite, nemaistiind cui sa se dedice si in ale cui promisiuni sa mai creada? Cine i-a raspuns demagogului? Si, cind in sfarsit cineva a facut-o, s-a dovedit a fi mult prea tirziu. Ar fi trebuit spus sus si tare ca un diagnostic, oricit de realist ar fi, nu e suficient, ca solutiile economico-politice propuse trebuie sa fie ele insele cit de cit realiste tinind cont de situatia generala. N-am auzit decit o singura data un politician roman, pe Adrian Nastase, spunind ca vinatoarea ungurilor pe strazi nu va rezolva nici una dintre problemele economice grele cu care se confrunta Romania. Cind demagogul vorbeste de complot, cine i-a raspuns public, pentru a arata poporului ca in economia contemporana nu mai exista nici un complot, ci un destin implacabil care trebuie imblinzit dupa mijloacele fiecaruia? Un lucru intr-adevar greu de realizat de o tara lipsita de mijloace: Romania nu este nici China, nici India, ea nu poate refuza cu nonsalanta diktatele FMI, ale Bancii Mondiale sau ale procurorilor pentru drepturile omului cu sens unic. Totusi, votul tinerilor ar trebui sa puna pe ginduri politicienii si intelectualii, daca cei din urma se mai arata capabili de asa ceva. Clasa de virsta de la 18 la 30 de ani care a votat cu C.V. Tudor si PRM la 26 noiembrie avea intre 8 si 20 de ani in 1989.

Pentru cei mai tineri dintre ei, regimul comunist nu mai reprezinta decit niste vagi amintiri din copilarie. De atunci, ei n-au auzit decit discursuri care diabolizeaza epoca ceausista si proslaveste meritele noii ere democratice, ale deschiderii frontierelor, ale integrarii in structurile politico-militare euro-atlantice, ale binefacerii reformei universitare, ale economiei de piata, pe scurt ale noii libertati care s-a instalat dupa atitia ani de plumb. Exista o parte de adevar in acest discurs; cu toate astea insa experienta existentiala a majoritatii nu-i percepe efectele asupra vietii cotidiene, binefacerile acestei tranzitii nu ating decit o minoritate redusa, desigur cea mai zgomotoasa. Tineretul licean sau studentesc este confruntat permanent cu imense dificultati financiare si practice, cu exemple clare ale lipsei de democratie, cu feudalismul, clientelismul, nepotismul in raporturile sociale si institutionale. Sa luam un singur exemplu, cel al internatelor si al campusurilor universitare. Cum se face ca la zece ani de la rasturnarea guvernului comunist aproape nimic nu s-a schimbat: promiscuitate agravata (camere minuscule unde traiesc in timpul anului universitar cinci sau sase persoane, grupuri sanitare insuficiente, degradate, prost intretinute, rareori curatate, respingatoare…).

Ce imagine primesc acesti tineri despre gestiunea institutiilor cind constata ca sumele imense acordate de catre Uniunea Europeana sau Banca Mondiala pentru proiecte de reforma nu produc nici un efect, ca sume importante se pierd in nisipurile miscatoare ale beneficiilor private? In fiecare zi lasata de Dumnezeu, elitele proclama binefacerile Europei, ale deschiderii tarii catre Vest, ale sincronizarii cu Occidentul, dar citi dintre acesti tineri pot sa porneasca liberi, cu rucsacul in spinare, facind autostopul pe soselele Europei? Citi dintre ei isi pot plati viza Schengen, asigurarea medicala si isi pot face rost de banii de buzunar, in valuta, necesari celui mai modest trai, o data depasite frontierele occidentale ale Romaniei? Desigur, patura subtire a elitelor (mai degraba o oligarhie) care cunostea drumurile Occidentului inainte de 1989 sau care, prin pozitia ocupata, a putut-o face imediat dupa 1989 sau care a stiut imediat sa profite de bursele oferite, poate calatori astazi dupa pofta inimii, dar nu aceasta elita ia acum deciziile politice de vreme ce democratia moderna se bazeaza pe sufragiul universal. Daca aceasta elita considera ca tineretul si poporul in general sint inapti sa decida prin vot orientarea politica a tarii, atunci sa fie macar consecvente si sa propuna votul cenzitar. Gindire care nu e foarte indepartata de cea bolsevica conform careia, atunci cind poporul e rau, trebuie schimbat poporul. Stim unde duce acest rationament!

Intervievati de PRO TV, in seara zilei de 29 noiembrie, tineri alesi la intimplare pe strazile din Bucuresti afirma ca au votat cu C.V. Tudor pentru ca s-au plictisit de societatea in care traiesc si pentru ca pornind de la un posibil haos s-ar putea naste ceva nou. No Future, pentru ei, politica seamana cu un Rave party. Este politica raului cel mai mare, cu siguranta, dar trebuie sa intelegem din aceasta o lehamite totala pe care nici un politician din legislaturile precedente n-a stiut s-o inteleaga, n-a vrut s-o explice cinstit aratind cit de lunga va fi tranzitia economica, cit de costisitoare din punct de vedere social sau al bunastarii. Politica raului cel mai mare arata cit de putin au stiut elitele sa transmita o cultura politica unde se deprind simultan democratia practicilor sociale si luciditatea in fata realului. Dar nimic din toate acestea nu s-a facut, caci elitele si-au arogat privilegii si avantaje economice exorbitante, in timp ce predicau tinerilor rabdarea... Oricine stie ca tineretea este nerabdatoare, mai ales atunci cind e leganata de iluziile unui viitor mai bun care nu se mai realizeaza.
Acest vot masiv al tinerilor pentru C.V. Tudor si PRM semnaleaza inca o infringere, aceea a invatamintului, aceea a noilor discipline aparute peste noapte, a facultatilor si departamentelor asemanatoare satelor Potemkin – afara-i vopsit gardul, inauntru leopardul – constituite pentru a se putea primi cit mai urgent fonduri occidentale, dar uitind ca nu se pot fabrica noi cadre competente de azi pe miine. Caci tot vechii profesori sint cei care predau, cei care, inainte de 1989, distilau socialismul stiintific sau ideologia national-comunista, si care, intr-o anume zi de la sfirsitul lunii decembrie 1989, s-au trezit ferventi adepti ai neoliberalismului si ai multiculturalismului.

Vinzatori de baloane de sapun, cum sa-ti imaginezi ca acesti oameni si-au putut schimba stilul de gindire intre 20 si 22 decembrie 1989? Esec al invatamintului, dar, simultan, esec al majoritatii programelor concepute de ONG-uri si de diverse fundatii care pretindeau promovarea democratiei si a „Societatii deschise“, care au cheltuit, in pierdere pedagogica (si nu in beneficii personale pentru o oligarhie care a profitat din plin), sume imense. Caci nu organizind seminarii la care participa intotdeauna aceleasi figuri, unde se repeta aceleasi fraze goale – i.e. fara raport cu realitatea traita cel mai acut de majoritate – se va putea transmite maselor un minimum de cultura politica democratica. Explicarea sensului binelui comun – Common Good – si al statului de drept, – Rule of Law – se realizeaza numai prin exemple. Asa cum l-a expus admirabil pentru epoca sa Ion Luca Caragiale, boala romaneasca, „bonjourismul“, n-a constituit niciodata sursa de exemplu; caci nu printr-un mimetism grosolan sau prin sloganuri incantatorii se invata democratia. Democratia e ca si dragostea, nu exista in sine, se manifesta prin dovezi. Inaintea alegerilor, elitele ar fi trebuit sa mediteze la rezultatele anchetelor realizate in 1999 asupra studentilor. Acestea aratau ca trei sferturi dintre ei vor sa emigreze. Si nu fara motiv. Ce viitor li se ofera aici? Din moment ce destinul se manifesta ca un No Future, de ce sa ne miram ca tineretul – muncitori sau studenti – incearca haosul cu degetul? Poate astfel considera ca procedeaza mai nimerit pentru a-si putea parasi tara mai usor.

Dar nu-mi pot opri aici constatarile, caci situatia mi se pare inca si mai tragica. Jocul electoral a avut de ce sa debusoleze oamenii. Politicieni care-si schimba partidul dupa cum bate vintul au demonstrat astfel vacuitatea oricarui angajament real si faptul ca jocul politic al unei legislaturi se rezuma la vinarea ocaziilor, a momentelor oportune pentru autoflatare. Mai mult, cel putin trei candidati de centru-dreapta sau de centru-stinga, cu programe cvasi-identice, au pretins votul electoratului; si mai mult, candidatul la presedintie propus de UDMR, care stia ca nu are nici o sansa de a cistiga alegerile, a luat cu siguranta voturi de la alianta careia ii apartine. Pe scurt, o mare confuzie politica prezida dezbaterea electorala si nu putea decit sa-l favorizeze pe demagog caruia toata lumea i-a subestimat puterea discursului asupra viitorilor alegatori. La aceasta trebuie adaugata continuarea dezbaterilor inutile despre autonomia Transilvaniei, orchestrate de un intelectual mediocru care, fara scandal, nu-si poate cu nimic justifica importanta. Apoi, alte dezbateri in jurul unui manual de istorie unde multi politicieni din PDSR, PNTCD sau PNL si-au exprimat argumentele intr-un stil discursiv apropiat de acela al lui C.V. Tudor. Tot atitea vorbe care au adus apa la moara demagogului. Intelegem astfel ca drumul spre victorie i-a fost jalonat tocmai de catre elite care, acum, depling absenta de spirit de responsabilitate al poporului si al tinerilor.

Pe linga faptul ca demagogul nu propune nici o solutie politico-economica viabila, cu exceptia, poate, a unei dictaturi militaro-politienesti, PDSR se confrunta cu o situatie politico-economica dezastruoasa. Incintati de mica lor victorie, Ion Iliescu si partidul sau trebuie sa satisfaca imediat aspiratiile populatiei catre un nivel de viata cit de cit mai bun, in timp ce constringerile neoliberale ale politicii economice a FMI, a Uniunii Europene vizeaza impunerea unor sacrificii suplimentare. Dar, pentru a cere asemenea eforturi unor oameni ajunsi la capatul puterilor, ar trebui sa se faca dovada unei fermitati politice exceptionale, manifestata printr-o lupta nemiloasa impotriva coruptiei, inclusiv in rindurile propriului partid, in toata administratia si la toate nivelurile, in reteaua bancara; impotriva mafiei de orice fel, pentru a instaura demnitatea puterii publice si pentru a impune un minimum de respect al legii. Fara aceasta actiune, ma tem ca viitorul sa nu semene cu trecutul, caci nu exista bine comun – Common good – fara Rule of Law.

Cluj, 1 decembrie 2000

Traducere si adaptare de Alexandru MATEI