După alegerile locale avem o primă şi naturală repoziţionare
a diferitelor grupări care se luptă pentru putere în propriile partide. Cei
care au avut curaj să-şi asume campania electorală, să candideze şi care nu au
făcut mare lucru sînt cu grijă înlăturaţi. Cîştigătorii sînt lăsaţi în pace
pentru moment. În toată zarva aceasta de demiteri şi demisii, un fapt relevant
pentru viaţa noastră politică a fost bine surprins de media: dizolvarea
conducerii Filialei Constanţa a PD-L şi paraşutarea Elenei Udrea pentru
asigurarea unui interimat de vreo săptămînă. Episodul ne-a oferit o mostră
despre cum se face politică în România: pentru a crea un mediu propice
instalării Elenei Udrea, muza lui Traian Băsescu, un aghiotant local şi-a
asumat misiunea de a evacua membrii simpli de partid, stîrnind nemulţumirea şi
frustrarea acestora. „Ne-am săturat să aflăm de pe la televizor şi din ziare
despre deciziile partidului“, protestau oamenii, în timp ce erau daţi afară din
sediul propriului partid.
La PNL, Ludovic Orban a pierdut alegerile în mod categoric
şi fără drept de apel. Liderul organizaţiei de partid din Bucureşti nu a
înţeles să-şi asume eşecul şi nu a demisionat la somarea preşedintelui Călin
Popescu-Tăriceanu, aşa cum prevedea o hotărîre precedentă a formaţiunii. La
liberali continuă să mă uimească ce m-a uluit şi în 1999-2000, pe cînd eram un
tînăr membru al acestui partid: capacitatea lor de a-şi dribla propriul statut.
Nu discut aici cît de cuvenită este îndepărtarea lui Orban, ci modul în care au
ales să o facă. În loc să se prevaleze de hotărîrea statutară pe care au luat-o
cu toţii sau să supună la vot debarcarea acestuia conform propriilor lor norme,
au preferat o mişcare ciudată. Patru filiale au părăsit Consiliul de coordonare
din Bucureşti, provocînd automat dizolvarea acestuia şi „cerînd“ asfel
intervenţia preşedintelui Tăriceanu, care şi-a asumat numaidecît, îndatorat,
interimatul organizaţiei Bucureşti. (La liberali am învăţat şi cum se pot pune
în fruntea filialelor preşedinţi de partid, înscriind în ajunul alegerilor vreo
două grupe de studenţi aduşi de pe la vreo „particulară“ şi care votează cu
cine li se spune). Păcat că acest lucru se întîmplă într-un partid care se
revendică liberal, adică de la un sistem istoric care a produs noţiunea de stat
de drept.
Nici PSD nu este mai liniştit în urma alegerilor. Preşedintele
Consiliului Naţional al PSD face tot ce poate cu poziţia de putere pe care o
ocupă în Parlament pentru a nu se mai întoarce în faţa justiţiei în baza noilor
dosare care-l incriminează de corupţie, de data aceasta în fosta sa calitate de
preşedinte al PSD. În ce lume a bunului-plac am trăi cu toţii dacă, înainte de
a fi cercetaţi pentru diversele fapte lipsite de integritate pe care le-am
putea comite, li s-ar cere acordul colegilor noştri de serviciu. Dar deh, se
pare că nu toţi facem obiectul articolului 16 din Constituţie: Cetăţenii sînt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Unii au privilegiul de a nu mai ajunge în faţa legii dacă aşa
hotărăsc colegii lor.
Democratizarea partidelor! Am auzit comentatori polici care
spun că partidele nu trebuie să fie democratice în sine. Pentru a fi eficiente
şi coerente, partidele nu ar avea nevoie de prea multă democraţie în interiorul
lor. Dar este ca şi cum i-ai cere unui preot ortodox să fie preot fără a fi creştin.
Democraţia e o abordare care trebuie exersată permanent, un ideal la care, dacă
vrei să ajungi, trebuie să-l practici oriunde şi oricînd, în orice context, fie
că te afli la şcoală, la tine în comunitate, pe stradă, la locul de muncă sau
la sediul local sau central al unui partid. Nu se poate ca cineva să se
proclame „democrat“ şi să pretindă că promovează principii democratice, dacă el
însuşi (ea însăşi) nu le aplică permanent, şi mai ales în cadrul propriului
partid politic. Nu avem o garanţie, în afara propriului comportament, că un
politician se va comporta democratic odată ajuns într-o demnitate sau funcţie
publică, fie el ales sau numit.