OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Faptul că discuţia despre schimbarea legii educaţiei are loc în condiţii de acută criză economică prezintă un foarte mare dezavantaj. Acesta nu este legat în primul rînd de lipsa resurselor, deşi putem presupune că, în general, panica nu poate decît să blocheze mintea şi imaginaţia. Dauna mai importantă, însă, este crearea unui mediu propice pentru propagarea necontrolată a unei foarte rudimentare prejudecăţi. Aceea că învăţămîntul trebuie legat de „realitate“ şi de „viaţă“, în sensul pregătirii pentru piaţă şi pentru nevoile economiei.

Reproşul fundamental adus actualului sistem de educaţie de către beneficiarii săi, părinţi şi copii, este că nu se preocupă suficient să-i pună absolventului de diferite grade şi nivele o, ca să spunem aşa, pîine în mînă. Întrebarea pe care o auzim adeseori formulată este: la ce (ne) foloseşte în mod concret tot ce învăţăm în şcoală? Sau, mai nuanţat, mai abil şi mai subversiv: cam ce procent din cunoştiinţele acumulate în şcoală se mai dovedesc de trebuinţă în viaţa reală? O nelinişte perfect justificată, pe care n-am putea decît s-o salutăm, dacă nu s-ar traduce imediat în convingerea că scopul suprem al educaţiei este să ne orienteze spre locurile unde se cîştigă bine şi/sau se poate face carieră. Popular vorbind, sistemul de educaţie (adică statul, bugetul) ar trebui să ne încropească şi să ne arănească pe toţi.

Obsesivul determinism economico-financiar alimentat de actuala criză consolidează masiv tendinţa de a revendica o relaţie imediată între cunoştiinţele dobîndite în şcoală şi bunul trai al absolventului. Iar un asemenea climat nu este deloc propice ca să ne facă să ne întrebăm dacă asigurarea prosperităţii generale poate reprezenta idealul suprem şi prioritatea zero pentru sistemul de educaţie al unei ţări civilizate. Fără îndoială, este de dorit ca un număr cît mai mare dintre membrii societăţii, la rigoare toţi, să salte viguros peste pragul sărăciei. Totuşi raţiunea elementară ne spune că, în acest proces, o oarecare contribuţie trebuie să le revină şi celor în cauză. Despre un interes cu adevărat public, însă, putem vorbi cu claritate abia într-o chestiune cum este păstrarea ordinii publice prin respectul pentru valori şi proceduri. Altfel spus, îndatorirea primară a legiuirii şi guvernării nu pare să fie aceea de a oferi fiecăruia dintre noi cele mai bune oportunităţi pentru a-şi înmulţi găinile din bătătură, ci mai degrabă de a se asigura că ne rezolvăm conflictele şi litigiile prin negociere sau prin arbitraj legitim, iar nu dîndu-ne în permanenţă unii altora cu ciomegele în cap. Să nu uităm că personajele nemuritoarei Ţiganiade a lui Ion Budai-Deleanu nu ajung la războiul orb al tuturor împotriva tuturor fiindcă ar fi fost lipsite de mijloace de subzistenţă, ci pentru că nu pot ajunge la un limbaj comun, nu pot conveni asupra regulilor, normelor sau valorilor lor.

Avertismentul lui Budai-Deleanu este la fel de valabil astăzi ca şi acum două sute de ani: nu există societate civilizată fără un grad rezonabil de claritate morală şi intelectuală în fundamentarea propriile sale instituţii. Ca să-şi poată vedea fiecare liniştit de propriile afaceri, este necesar un acord consistent asupra a ceea ce considerăm cu toţii de dorit – sau, cel puţin, trebuie să fim de acord asupra modului în care urmează să ne manifestăm/soluţionăm dezacordurile. Iar acest gen de stabilitate, absolut indispensabilă oricărui proces de dezvoltare socială, ţine de educaţia politică şi juridică. Mai precis, în ceea ce ne priveşte pe noi, aici şi acum, ţine de educaţia pentru democraţie. De educaţia pentru cetăţenie. Sau, dacă ar fi să adăugăm puţin nerv – de educaţia pentru libertate.

Pentru majoritatea părinţilor, pare evident că sistemul de învăţămînt trebuie să le ofere copiilor lor un impuls primar care să-i plaseze pe orbita reuşitei în carieră. Dacă aducem vorba însă despre cetăţenie & Co. – ce stupefacţie sau, mai rău, ce grimase dezgustate! În general, dar cu atît mai mult în vremuri de criză, bunul-simţ elementar ne spune că e o problemă cu sistemul nostru de educaţie fiindcă nu-i pregăteşte pe tineri să se mişte printre ramificaţiile pieţei muncii cu dexteritatea unor mici maimuţe cu coadă. Dar să aducem toată trăncăneala găunoasă despre democraţie în sanctuarul educaţiei, să-i punem pe copii în contact cu gargara politicienilor? Asta ar fi ceva nu doar steril, ci de-a dreptul veninos!

Viziunea dominantă despre sistemul de educaţie este o combinaţie de paternalism de stat cu un fel de anarhie autistă. Statul ar trebui să-i amenajeze fiecăruia o pistă sigură de pătrundere în viaţă, dar nu trebuie să-şi bată capul cu ceea ce ar trebui să asigure coeziunea dintre aceste particule. S-ar spune că avem aici o supravieţuire încăpăţînată a fantasmelor sămănătoriste: Statul se scoală de dimineaţă, pe rouă, şi aruncă în brazdă pumnul de seminţe tratate (adică doldora de educaţie) al noii generaţii. În continuare, respectivele seminţe cad pe unde se nimereşte şi îşi vede fiecare de treaba ei.

Dacă sistemul de repartiţii centralizate al statului comunist era complet aberant şi ineficient, este, totuşi, la fel de ciudat consensul tacit că autoritatea publică trebuie să se intereseze doar de bunăstarea individuală, nu şi de coeziunea cetăţenească. Din păcate, singura confruntare pe care o constatăm în privinţa filozofiei educaţiei este aceea dintre cei ce încearcă să coafeze actualele aşezări confuze, atît instituţional cît şi intelectual, în aşa fel încît să poată somnola în voie mai departe, şi cei care cer o relaţie directă cu piaţa muncii, deghizîndu-şi într-un discurs al pragmatismului egoismul şi amoralismul familial. Incapacitatea sinceră, altfel spus, de a percepe vreun alt interes colectiv decît pe cel al propăşirii propriei familii.

Despre necesitatea ca educaţia să ajute la consolidarea încrederii în democraţie, despre obligaţia morală de a evita în viitor căderea în tragedia sordidă a dictaturii, despre transmiterea respectului pentru persoana umană, despre cultul libertăţilor civile, despre delimitarea morală limpede faţă de orice fel de discursuri ale urii de rasă, de clasă sau interetnice – despre tot ceea ce priveşte demnitatea cetăţenească, despre tot ce presupune participarea efectivă la suveranitate a cetăţenilor republicii nu se vorbeşte nici în proiectele de lege, nici în aşa-zisele dezbateri asupra legii educaţiei. Şi aceasta pentru că, din păcate, în societatea în care trăim, spiritul republican şi democraţia nu sînt asimilate mai profund decît în Afganistan, unde nu există nici coeziune în jurul valorilor politice şi, probabil, nici valori politice în general, iar ordinea constituţională nu este altceva decît un fel de armistiţiu temporar şi fragil între diversele interese tribale.