OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe site-ul oficial al publicatiei Le Nouvel Observateur, cea mai recenta tema de dezbatere este pusa in termeni transanti – refondarea stingii politice: Comment reconstruire une gauche qui gagne? Subiectul deschis de Guillaume Malaurie, redactorul-sef al publicatiei, este insa doar o mostra a unei preocupari constante a societatii franceze, la fel de actuala astazi, ca si cu doua secole in urma. in cuvintele dezbaterilor prilejuite de cele mai recente evenimente politice, chestiunea reconstructiei ideologice ii preocupa din ce in ce mai apasat pe formatorii de opinie din mass-media, cit si pe intelectualii francezi din spatiul universitar, mai ales din mai 2007, cind victoria UMP a reprezentat totodata si cel de-al treilea esec consecutiv al stingii. intrebarea care deschide dezbaterea pare insa a fi prelungirea unei discutii precedente, din paginile aceluiasi Le Nouvel Observateur, unde Henri Guiano, consilierul principal al lui Nicolas Sarkozy si redactorul discursurilor acestuia, afirma ca „in realitate, dreapta care conteaza in Franta este inainte de toate o dreapta gaullo-bonapartista, mai mult decit o dreapta financiara sau reactionara“, justificind astfel de ce presedintele Republicii Franceze citeaza mai degraba din Blum si Jaurès decit din Constant sau Aron.

Exemplul Frantei este cu atit mai relevant cu cit, aici, avem de-a face, in mod traditional, cu o perspectivizare a evenimentelor sociale si politice mai degraba in termeni ideologici decit filozofici sau economici. insa nevoia de redesenare a axei partizane nu este nici pe departe una exclusiv franceza. Dezideologizarea partidelor politice este fenomenul curent, sesizabil oriunde pe harta politica.
Asadar, in ce termeni se mai poate aproxima astazi apartenenta ideologica a partidelor politice si in extenso a optiunii ideologice a cetateanului? inainte insa de a ne opri asupra cazului romanesc si a polemicii autohtone atit de prezente in termenii mai sus enuntati, ar fi utila pesemne o lamurire preliminara asupa notiunii in sine de „dezideologizare“, deoarece o aproximare riguroasa a fenomenelor izolate nu se poate face decit in deplinatatea cunostintei fenomenului per ansamblu.

in perspectiva istorica, partidele politice, in prima faza a evolutiei lor sub forma unor organizatii (inca neformale), apar undeva la sfirsitul secolului al XIX-lea si sint alcatuite din acel segment de notabili ce constituie concomitent societatea civila si statul. Odata cu revolutia industriala si fenomenul urbanizarii, care atrag dupa sine cresterea numarului de persoane capabile sa intruneasca cerintele sufragiului universal, incep sa apara tot mai multe formulari organizate si solicitari de reprezentare la nivel politic si a intereselor clasei muncitoare. Apar in acest punct partidele de masa, care comuta interesul propriilor organizatii de la nivel national la nivelul respectivului segment din societate pe care il reprezinta. Asadar, dintr-o perspectiva istorica, partidele politice au functionat ca si canale de integrare a indivizilor si grupurilor in ordinea politica existenta, uneori vizind chiar modificarea acesteia. in perioada din jurul anilor 1920-1930, experienta Republicii de la Weimar si cea a Frontului Popular reprezinta, in plan european, aparitia partidelor politice de tip catch-all, care schimba parcursul de pina atunci, prin diminuarea mesajului ideologic, intarirea dimensiunii consensuale, si, cel mai important, acorda credit maxim tipului de leader charismatic si stabileste legaturi cu grupuri de interese, mai ales cu cele potente din punct de vedere financiar. Partidele catch-all devin un produs de iure politic, de facto comercial, iar alegatorul se transforma in egala masura dintr-un simpatizant intr-un cumparator.

Asadar, fenomenul generic numic „dezideologizare“ a cuprins democratiile cele mai vechi intr-un mod pe cit se poate de organic, flancat de experienta concreta a starii de fapt si a evolutiei lumii in general. in Romania, sistemul politic din anii interbelici era intr-o forma sau alta consolidat, insa incomparabil cu evolutia pe care o cunostea spatiul vestic, iar momentul care ar fi putut decreta acumularea unei exigente partizane suficiente pentru modelarea unui sistem cit de cit solid a fost tradata de schimbarea de regim. A urmat o pauza de mai mult de patruzeci de ani, dupa care partidele au revenit. Modalitatea in care s-a produs aceasta reconsolidare a politicului este insa departe de a fi una a alegerii fundamentale: „politica poate fi gindita filozofic, si prin politica te realizezi tu insuti“, spunea Raymond Aron. Adevarat, insa masura in care poti face acest lucru este data aproape exclusiv de modelul propus de trecutul propriei natiuni.

Cu toate acestea, daca ar fi sa comparam dezbaterea deschisa de Le Nouvel Observateur cu dezbaterile actuale din spatiul romanesc, nu am gasi diferente cu totul si cu totul frapante. Ambele cazuri par sa traverseze o criza identitara, in care omul politic nu mai stie ce sa propuna (si mai ales cum sa propuna pentru a atrage alegatori), iar alegatorul pare sa nu mai stie ce sa aleaga. Populismele de toate felurile cuceresc „piata“ politica, iar politica dura de altadata se transforma intr-un soi de concurs televizat, ai carui concurenti apeleaza la gesturi care mai de care mai desuete, toate numai pentru cistigarea simpatiei publicului. in acest context, ruptura, care odata facea diferenta neta intre dreapta si stinga, este umpluta de politici, sau mai degraba de actiuni, care urmaresc nu modelarea societatii pe termen lung, ci cistigarea de la un scrutin la altul a acelui electorat indecis. Lucrurile nu se opresc insa aici, deoarece, ca o consecinta directa a pierderii identitatii ideologice a partidelor, electoratul, odata fidel de stinga sau de dreapta, tranziteaza o perioada de confuzie politica, nemairegasindu-si valorile preferate, clar definite, in nici una dintre parti.

Exista, cu toate acestea, o diferenta fundamentala: problema principala a alegatorului francez este ca nu i se ofera ceea ce doreste, pe cind alegatorul roman pur si simplu nu doreste: nu stie ce sa doreasca, insa nu pentru ca nu i se ofera, ci pentru ca, inainte de orice, el nu stie ca are dreptul sa alea-ga. A doua diferenta care separa incontestabil cele doua societati este ca opinia publica franceza este in continuare una revolutionara, care stie sa isi formuleze doleantele, pe cind mare parte din opinia publica din Romania se lamenteaza, dorindu-si „normalitatea politica“. Ceea ce scapa insa vederii este ca aceasta normalitate politica nu exista si nu are cum sa existe intr-o democratie care, in schimbul drepturilor pe care le ofera, solicita implicare: intr-o democratie „corecta“, cetateanul este pus in fiecare clipa sa faca acea alegere fundamentala prin care se realizeaza pe sine insusi, iar travaliul alegerii il tine departe de o lume linistita, sau cel putin normala.
Acestea fiind zise, concluzia care s-ar putea desprinde este ca, in cazul romanesc, inainte de a se pune problema reformarii sau refondarii stingii sau dreptei (ca solutie unica propusa de liderii politici, prin constituirea a diferite poluri si aliante politice), partidele ar trebui sa isi indeplineasca rolul istoric. Acestea ar trebui sa fie, inainte de a deveni armele politice ale propriilor lideri superpotenti, principalul mijloc de socializare politica si de integrare a indivizilor, adica liantul unic si indispensabil dintre societatea civila si stat.