OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rezultatele recentului sondaj realizat de Observatorul cultural au scos in evidenta o serie de lucruri demne de interes. Cele 100 de raspunsuri efective reprezinta cam jumatate din numarul total de critici profesionisti activi (un numar oricum impresionant si, pentru mine cel putin, neasteptat de mare). Lipsesc – e adevarat... – destule personalitati „grele“ (in general, ele au fost, insa, contactate). Hazardul, punctarile strategice, dezorientarile, idiosincraziile, frondele, capriciile subiective de moment ale multora dintre votanti au jucat un rol important – dar sa nu ne amagim: in definitiv, si din aceste ingrediente s-au alcatuit, dintotdeauna, „ierarhiile“. Cu toate aproximarile si relativizarile, cu toata neseriozitatea asumata (firesc, in cazul unui top de numai zece locuri, fara criterii clare...), citeva tendinte importante pot fi identificate, datele sondajului oferind o imagine partiala dar intrucitva simptomatica asupra miscarilor tectonice din canonul critic al momentului (cel putin in ceea ce priveste romanul romanesc al secolului XX): un stop cadru la inceput de mileniu, o imagine desprinsa dintr-un flux in continua desfasurare.

Pina la urma, e bine ca a iesit asa: o combinatie de lista personala pentru o „insula pustie“ si de ierarhie cu pretentii de seriozitate: critici si istorici literari in plin proces de deliberare interioara, „la vedere“. Au iesit astfel la iveala nu atit niste „ierarhii impartiale“ cit niste clasamente reflectind identitati multistratificate si proiecte personale. E dificil de spus in ce masura aceste rezultate reflecta starea actuala a unui mental colectiv, pentru ca intre critica si cititorii (nespecialisti) de romane exista o falie pe care, in lipsa unor instrumente riguroase de masura, nu o putem evalua. Dincolo insa de „gusturile“ si „capriciile“ de la suprafata pulseaza, subteran, mituri care structureaza identitati si mentalitati. Aici putem specula oricit – asta e, de altfel, farmecul si, oare, nu din farmecul speculatiei genealogice si identitare s-a nascut ceea ce am putea, la o adica, numi drept fenomenul Craii de Curtea Veche? Un roman devenit, poate nu intimplator, emblema a sfirsitului romanesc de secol si mileniu, extinsa, iata, asupra intregului secol XX... Ar merita, fara indoiala, realizate, de catre echipe de sociologi, pe esantioane reprezentative, clasamente ale romanelor dupa preferintele diferitelor segmente de cititori: elevi, studenti si alte categorii „socio-profesionale“, structurate pe sexe, grupe de virsta, zone geografice etc. Deocamdata, ne multumim cu ce avem (si avem!), drept pentru care ma grabesc sa analizez citeva date statistice.

Incercind sa dibuiesc cine „a facut diferenta“, care au fost „bazinele“ din care au primit cu precadere puncte romanele cistigatoare s.a.m.d., m-am oprit, cu deosebire, asupra primelor trei titluri din clasamentul final. O surpriza mi s-a parut a fi succesul, in Ardeal si Banat, al Crailor..., roman „specific bucurestean“, „levantin“, „gnostic si ezoteric“, „estetizant“, poetic, cu un numar redus de pagini. Ei bine, in Ardealul rebrenian, Craii... au surclasat Patul lui Procust cu 156 la 109 (peste 45 de puncte). Chiar adaugind si Ultima noapte, scorul meciului Mateiu-Camil ramine favorabil primului, e drept la limita, cu 156-155. Interesant e ca in Ardeal Patul... a fost depasit la mustata si de Morometii, cu 110-109. In Banat, din raspunsurile primite, Craii... conduce in fata Patului lui Procust cu 34-24.

In schimb, in vechiul Regat (Muntenia, Oltenia, Moldova), Patul lui Procust are un avantaj de 25 puncte (cca. 285 la 260), iar in Basarabia (reprezentata doar de doi tineri critici) Rebreanu si Preda conduc absolut, in vreme ce Mateiu si Sadoveanu nici nu sint citati. Am cautat sa aflu si cu cine au votat preponderent criticii de maximum 32 de ani (cei care au terminat facultatea dupa 1990). Aici, Craii... conduce in fata Patului lui Procust cu 80 la 47, iar Morometii acumuleaza 49 de puncte, in vreme ce Rebreanu si Hortensia inregisteaza scoruri mai modeste: sub 40 de puncte. La criticii-femei, preferintele merg catre Craii... (cca. 138 p.), Patul... (cca. 122 p.) si – deloc surprinzator – Concert din muzica de Bach (peste 120 p.). Numarul fanilor lui Mateiu si, respectiv, al Patului lui Procust este sensibil egal (10, eventual 11 la 10). Morometii lui Preda nu apare decit o data pe primul loc, dar detine recordul la numarul de mentionari (75), putin inaintea Crailor... (73), in vreme ce Patul lui Procust are 64 de nominalizari in top. Rebreanu (pe ansamblu) are nu mai putin de 31 pozitii intii, iar Hortensia – 7. Putem, deci, conchide ca, desi aparent defavorizate, romanele lui Mateiu si Preda sint apte sa „lege“ in retea mai multi votanti, fara a-i determina, totusi, sa le plaseze pe prima pozitie. Morometii I este romanul romanesc cu cea mai mare „baza electorala“, votat de critici din toate generatiile, de toate orientarile ideologice si din toate regiunile tarii, fiind – cu o formula a unui critic care nu l-a votat deloc – „o prezenta continua“.

Un caz aparte este reprezentat de locul 20: Urmuz, care, din doar sapte nominalizari, a obtinut 4 locuri intii (!) si un loc doi, ceea ce ma face sa cred ca daca ar fi fost luat in serios ca romancier, ar fi prins un loc in primii zece. La fel, daca romanele lui Slavici si Duiliu Zamfirescu ar fi fost percepute ca tinind de secolul XX, ar fi inregistrat un punctaj mult mai bogat. Autorul cu cele mai multe romane citate este Mircea Eliade (locul 12 in clasamentul pe autori), cu 7 titluri (unul dintre ele, Sarpele, votat de Irina Petras, a fost omis dintr-o regretabila eroare in clasamentul final publicat). Noaptea de Sinziene (locul 20) cistiga detasat in topul exilului, surclasind romanele lui Alexandru Vona si Vintila Horia. Primii romancieri postbelici sint, in ordine, Marin Preda, Nicolae Breban, Mircea Cartarescu, Stefan Banulescu, Radu Petrescu, Mircea Nedelciu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Horia Simionescu, Petru Dumitriu. Si primii cinci autori de romane optzeecist-nouazeciste: Mircea Cartarescu (intrat pe culoarul secolului XXI), Mircea Nedelciu, Stefan Agopian, Gheorghe Craciun, Simona Popescu.

Fara indoiala, risipirea voturilor intre doua sau trei romane „mari“ a condus in cazul unor autori ca Rebreanu sau Camil la devansarea lor de catre Craii... dar e la fel de adevarat ca a cistigat autorul care a jucat totul pe o carte. Ar mai fi de remarcat capacitatea de regenerare a prozei lui Mihail Sadoveanu, un mare autor aparent „ucis“ de manualele scolare eroic-ideologizate, dar care revine cu o capodopera „redescoperita“, practic, in ultimii 30 de ani: Creanga de aur, basm sapiential, fabula initiatica si splendida arheologie gnostica a imaginarului autohton secondat de o capodopera vesnic tinara: arhaic-politistul Baltag. De asemenea, ascensiunea unor romane de finete: Matei Iliescu de Radu Petrescu si mai ales Adela de G. Ibraileanu. Mai mult decit literatura, Intimplari in irealitatea imediata de M. Blecher (echivalentul roman al lui Kafka), autor inca necunoscut marelui public, se instaleaza hotarit in primele 10, prin exemplaritatea, subtilitatea si intensitatea luciditatii impinse pina la dementa, neegalate pina in prezent (cita suferinta sublimata atita eficienta, am putea spune). Hortensia Papadat-Bengescu pastreaza un onorabil loc sase (este si singura femeie in top 10, urmatoarea pe lista fiind, pe locul 17, Gabriela Adamesteanu cu extraordinarul Dimineata pierduta). Patul lui Procust a fost propulsat de sincronist, citadin si experimental-autenticist, a carui principala sursa de legitimare se afla in modelul modernitatii interbelice si in liberalismul estetic lovinescian. Rebreanu a beneficiat din plin de prestigiul intemeietorului si constructorului romanului romanesc modern, arhetip al romancierului prin excelenta, echivalent autohton al lui Balzac, Dostoievski sau Tolstoi. El domina autoritar – si pe buna dreptate – clasamentul pe autori.

Ascensiunea Padurii spinzuratilor se datoreaza, cred, compatibilitatii sale cu actualul trend central-european si indicelui sporit de modernitate, in vreme ce Ion sau Rascoala au avut mult de pierdut de pe urma conservatorismului didactic. Marele canon interbelic continua sa fie reprezentat de triada „diurna“ Rebreanu-Camil-Hortensia. Insa doi mari autori interbelici (si „nocturni“ sau macar crepusculari) revin pe turnanta: e vorba de Mateiu Caragiale si de Mihail Sadoveanu in ipostaza de „reformator nostalgic“. Monumentalul atipic si, nu in ultimul rind, punerea intr-o ecuatie memorabila a psihicului romanesc sub comunism (inclusiv a prolixitatii lui) par sa fi favorizat buna plasare in clasament a lui Nicolae Breban, iar Stefan Banulescu si-a ocupat „un regat imaginar“ de top 10. Ca romancier, Cartarescu conduce detasat in „top 80-90“, in vreme ce G. Calinescu reuseste, cu trei romane, sa prinda ultima dintre primele zece pozitii. Culmea: singurul sau „no. 1“ este... Scrinul negru, lucru care spune destul de mult... Dintre romanele de mare popularitate ale epocii interbelice, un loc onorabil (35) il pastreaza doar Medelenii lui Ionel Teodoreanu, singurul care a impus o filozofie de viata („medelenismul“), un stil si o atmosfera.

Romanul-mit (si blazon, si legenda) al antebelicului, interbelicului si – deopotriva – postbelicului citadin (inclusiv al prezentului) s-a dovedit a fi, asadar, Craii de Curtea Veche. Ca „matein“, incerc sa identific din interior unele (eventuale) cauze ale ascensiunii acestei carti. Ar putea fi „aerul timpului“, farmecul irezistibil al nostalgiei (or, nostalgia este, cum spunea alt M.C., „mistica postmodernismului“). Nostalgia dupa „Bucurestii de altadata“, nostalgia „legitimista“ si estetizata dupa o himerica aristocratie locala negativitatea moderna innobilata prin exces si domesticita in epura estetismului... De asemenea, caracterul de arhetip local, inclasabilul, continuitatea dintre opera si legenda straniului, misteriosului si fragilului autor bastard, un „strain“ in epoca sa. Avem in acest microroman „decadentist“ emblema componentei tarate a identitatii locale, predispuse la automistificare, la inventarea unor traditii nobile si scripturale prin fictionalizarea traditiilor orale. Fascinatia, peste timp si mode, a romanului a creat de la inceput si pina azi grupuri de fani inraiti (de la Ion Barbu, Ion Pillat, N. Steinhardt &pina la A.E. Baconsky, Ovidiu Cotrus, Barbu Cioculescu, Al. George, Radu Albala si pina la posmodernii „fantasti“; in plus, este – la un prim nivel de lectura – atit de accesibila incit poate fi gustata fara nici o problema de „cititorii de romane“)... Document al splendorii si abjectiei autohtone, amestec, cinic si amar satirizat, de elite bovarice in disolutie si pegra interlopa (ne uitam in jur si vedem, schimbind tot ce e de schimbat, cam acelasi lucru). Campion al logosului balcanic si al snobismului apusean Craii... a „punctat“ acolo unde Patul... si Morometii au fost mai vulnerabile.

Tinut, politicos, in anticamera canonului prozei interbelice, era cel mai bine plasat pentru a ajunge in „centru“. Si a devansat nu doar marile romane ale lui Rebreanu si Camil Petrescu ci si autori ca Mihail Sadoveanu, Preda, H. Papadat-Bengescu sau G. Calinescu. La o privire mai atenta, primele 10-11 pozitii contin doua canoane concurente: canonul „clasic“ al modernismului interbelic (Rebreanu, Camil Petrescu, H.P.-Bengescu) si un alt canon care recupereaza, din perspectiva postmoderna, romane ale unor autori de la marginea acestui canon al reformatorilor nostalgici, (Mateiu Caragiale, „corinticul“ Sadoveanu, M. Blecher) integrind, de asemenea, carti postbelice precum Bunavestire, Cartea Milionarului si Orbitor, dar pastrind in centru un roman precum Morometii. In cadrul celui de-al doilea canon, s-a impus ca lider Mateiu I. Caragiale iar victoria sa „pe ansamblu“ este o victorie simbolica a „secundarului“ local (in sensul lui Virgil Nemoianu). O „noua lectura“ a Crailor (dar si a Morometilor) se va apleca, probabil, mai mult asupra valorii lor de documente/simptome ale mentalitatilor de la Portile Orientului.