Cîinii de pază ai democraţiei româneşti latră de ceva vreme
vestind zorii dictaturii de partid. Haita de jurnalişti şi
sinecurişti-comentatori pripăşită pe lîngă adăpostul călduţ de la Cotroceni –
căci despre ea este vorba –, urlă sinistru în direcţia PNL, partid „acaparat“
de un lider autoritar, care şi-ar fi impus echipa şi programul prin şantaj.
Unul construit pe cele două milioane de voturi de la prezidenţiale, scor
istoric pentru liberali. Casandrele se afundă în ridicol, ajungînd să-i căineze
pe Călin Popescu-Tăriceanu şi Ludovic Orban – adică „protectorul“ de pînă mai
ieri al intereselor oligarhice şi adversarul intratabil al lui Traian Băsescu
şi PDL –, numai pentru că ar fi fost expulzaţi din zona de comandă liberală.
Atenţie însă, Popescu-Tăriceanu şi-ar merita marginalizarea, pentru că a
refuzat anticipatele în 2005 şi a respins marele proiect al dreptei prin
fuziunea cu democraţii.
Crin Antonescu – lider reconfirmat de partid, al treilea în
ierarhia naţională şi demon de serviciu validat, definitiv, de PDL şi de
condeiele lui credincioase. Păcatul originar al PNL este acela că există.
Circumstanţă agravantă – impertinenţa de a contesta „băsescianismul“, laolaltă
cu legitimitatea şi supremaţia democrat-liberală pe culoarul de dreapta. Crin Antonescu
denunţă cameleonismul ideologic al PDL şi tendinţa acestuia de a controla
statul în maniera brevetată de PSD-ul din era Iliescu-Năstase şi propune
transformarea PNL într-un partid capabil să alunge de la putere clica pedistă.
Păi, cum să nu-l urăşti?
Ura şi resentimentul sînt sporturile preferate ale
politicienilor. Antonescu e şi el un practicant de succes. La acest capitol,
puţinii pedişti care fac eforturi să-şi menţină la un nivel acceptabil spiritul
analitic pot avea dreptate. Dacă proiectul liderului liberal se limitează la
distrugerea PDL, atunci este sortit eşecului, iar de profitat va avea doar PSD.
Componenţa echipei din jurul său, ce include destui veleitari şi anonimi, ar
fi, iarăşi, un subiect de dezbatere onestă. În rest însă, faptul că Antonescu a
ales să conducă partidul cu mînă forte, ca unică soluţie de a-l scoate din
inerţie, este o chestiune de metodologie.
Altminteri, nu se poate vorbi despre
suspendarea democraţiei interne din partid, ci doar de o încercare de a
dinamiza activul politic, de a-l antrena în perspectiva testelor electorale,
locale şi legislative, din 2012. Mulţi i-au reproşat şefului liberal excesul de
retorică şi deficitul de acţiune. După un an de conducere sterilă, bazată
aproape exclusiv pe o prezenţă mediatică obositoare şi diatribe împotriva
regimului Băsescu, a venit vremea schimbării. Ieşit întărit din congres,
Antonescu promite fapte. Dacă va greşi, va răspunde. Detractorii îl critică,
ipocrit, pe „dictatorul“ Antonescu, dar ar jubila dacă şi-ar frînge gîtul.
Autoritarismul este o etichetă politologică bună de aplicat
doar adversarilor. În cazul prietenilor, lucrurile se nuanţează. Stilul dur de
conducere, care nu acceptă criticile sau contrele, este potrivit dacă este
subjugat dezideratelor înalte. Dictator devine, astfel, cel care cîrmuieşte cu
autoritate peste propriul partid, nu şi cel care şi-a luat, de mult, un altul
în arendă – iar prin intermediul acestuia – ţara, şi a căpătat, prin porecla
Zeus, altitudine mitologică. Acesta este reformistul. Unicul de pînă acum în
mizera istorie postcomunistă sau, în orice caz, singurul autentic.
Reformistul are dreptul şi chiar obligaţia să încerce, prin
mercenari politici, să urmărească aneantizarea PNL, partidul pe umerii căruia
s-a cocoţat la Cotroceni. Tot lui îi este îngăduit să jongleze cu Constituţia,
iar cînd aceasta ajunge un ghem de cîrpă făcut ferfeniţă, iar subterfugiile de
care a uzat se epuizează, să decidă că este nevoie de o alta, revizuită, care
să scoată Parlamentul – adesea incomod – din poziţia nemeritată şi obstructivă
de organ suprem, reprezentativ al poporului. Pentru a-şi atinge scopurile – cum
altfel decît „reformatoare“ –, reformistul poate îmbrăca, temporar, haina
populistă. El uzează de prerogative pentru a deturna un scrutin legislativ în
care era nevoit să justifice neîmplinirile primului mandat spre un referendum,
transformat ilegal în plebiscit, pe tema unicameralului şi a reducerii
numărului de parlamentari.
Reformistul se slujeşte de corupţi, ca să combată corupţia,
de clanuri, ca să se bată cu oligarhia, şi de traseişti politici – numiţi,
preţios, independenţi –, ca să-şi uşureze aşa-zisul traseu reformator. El are
monopol absolut pe anticomunism. Pe de altă parte, numai lui mezalianţa
oficială cu stînga îi este permisă, în cazul altora, colaborarea parlamentară
punctuală cu aceeaşi stîngă devine complicitate condamnabilă. În sfîrşit,
reformistul are dreptul şi obligaţia de a demola un partid care stă în calea
proiectelor sale şi poate gira epurările politice şi politizarea fir cu fir a
administraţiei. Lui îi sînt iertate incultura, invectiva, minciuna,
răzgîndirile, demagogia, atacurile la persoană, lichidarea fără milă a
adversarilor interni sau externi. Pentru că el apare în faţa naţiunii drept
marele reformist. Ceilalţi sînt lideri discreţionari de partide, prostănaci
manipulabili, lepre isterice, comunişti, gropari ai democraţiei, corupţi,
lachei ai oligarhilor. Este atît de simplu!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters