OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iuliana Vilsan apartine in mod natural modernitatii, concepute azi ca permanent refuz al limitelor si cult al comunicarii intre arte. Separatia e acum arhaica si cautarea autonomiei, vetusta. Totul dialogheaza, se altoiesc corpuri straine, se ingemaneaza practici vecine. Teatrul, pictura, sculptura... Nimic nu e pur, totul e in miscare, instabil si permanent. Iuliana Vilsan navigheaza cu gratie in aceste teritorii nedefinite, unde balizele au disparut. Carei arte ii apartine? Ce cauta? Unde? Ea e un electron liber care nu se teme de ratacire.
Prima intilnire a fost cu Mihai Maniutiu, si el atras atunci de extinderea teatrului. Formatia, stiam, ii era de plastician, dar functia – imprecisa. Ea era peste tot si niciunde. Din zori pina noaptea tirziu. Devotiunea ii era totala, dar identificarea – imposibila. Era deschisa si aceasta disponibilitate avea puterea de contagiune a unui suris de copil. Plasticiana care era harazita solitudinii gasea astfel o comunitate, nu era singura, ci integrata si asimilata. Si acesta era sensul profund al prezentei sale – depasirea insingurarii. Lucrul alaturi de alti artisti, putin straini, si totusi inruditi intr-o forma de terapie. Si, cine stie, o formare.

Apoi, intr-o noapte, la Weimar, fata ei de „pitic“ luminos m-a inspaimintat. Livida si epuizata, ea suridea inca, dar cu ce pret... O aripa neagra plutea asupra ei. Mi-a fost frica. Ochii, acest ultim adevar, nu se stinsesera si nici acum, inca, nu i-am uitat. Acolo, printre prieteni care se desparteau, dincolo de boala, ei dadeau o lectie de curaj.
Un an mai tirziu, la Cluj, impreuna cu Mihai Maniutiu, Iuliana Vilsan concepea ceea ce, pentru mine, ramine cea mai neuitata instalatie teatrala. Uitarea, text-eseu pe care-l semnasem, se juca in fata unei imense sali de teatru, populata doar de mirese, imobile si perfecte. Asistenta fantomala. Alb de cununie si lintoliu de printesa. O viziune plastica si un teatru al mintii. O pecete de nesters. Dar, pina la urma, mi-am spus atunci, culoarea uitarii nu e tocmai albul..., aceeasi ca si a inceputului? Asa, cercul se inchide si extremele se cununa. Instalatia de la Cluj avea puterea definitiva a unei metafore absolute. Secreta si persistenta.

Altundeva, pe paginile unei carti de Mihai Maniutiu sau in atelierul ei, i-am vazut „operele minuscule“, termen ce parafrazeaza titlul unei culegeri intitulate Vieti minuscule. Cind se deseneaza o linie nesigura, cind, pe un fond albastru, apare o broderie de altadata, petece de vis, graffiti lirice. Ca desenele lui Miró, la care ma gindesc acum iesind de la vernisajul retrospectivei sale. Iuliana Vilsan are ceva din minimalismul sentimental pe care marele catalan l-a impus nu singur, spune el, ci pornind de la economia lui Hokusai. Sint familii artistice care se constituie in timp si ai caror membri se lumineaza reciproc. La Iuliana Vilsan, ca si la Miró, minimalismul nu e sistematic, auster si teoretic, ci ludic. Jocul, mereu jocul... Ea stie sa se joace in viata si in arta. Pe un fond insa de exigenta, pe care, pudic, il ascunde.

La Iuliana Vilsan, in tot ceea ce face, dincolo de dispozitia artistului, recunoastem etica artizanului, gustul pentru adevaratul produs din implicarea pina la capat, tacit si modest, in fiecare act, in fiecare culoare si gest. Iuliana Vilsan e un amestec de usurinta si concentrare: si astfel, din nou, se apropie Miró. Ca el, lucrind, ea ne incurajeaza si se incurajeaza. Ne sintem necesari unii altora. Nu numai nevoia de a se exprima se impune aici, ci si aceea de a ni se adresa. E o forma de socialitate estetica, invitatie pentru a impartasi o experienta comuna. Arta, o clipa, reuneste.