Autor: 
Categoria: 
Între 10-16 decembrie, a XIV-a
ediţie a Festivalului Filmului Francez (eveniment organizat de
Institutul Francez) a adus peste 30 de producţii cinematografice
(dintre care zece prezentate pentru prima dată în România)
în trei săli bucureştene (Studio, „Elvira Popescu“ şi
CinemaPRO).
Filmul de deschidere, Donnant, Donnant
(2010) de Isabelle Mergault, este o comedie romantică de duzină, în
care starul Daniel Auteuil joacă pe pilot automat, iar puţinele
idei generatoare de momente amuzante se epuizează în prima
jumătate de oră. Singurul punct de interes pentru noi este apariţia
Medeei Marinescu în principalul rol feminin – Silvia, o
tînără adoptată din Bucureşti şi adusă într-un
orăşel francez, din care visează să evadeze pentru a începe
o carieră de pianistă la Paris. Medeea Marinescu mai colaborase cu
Isabelle Mergault şi la debutul regizoral al acesteia, Je vous
trouve très beau (Vă găsesc fermecător, 2005), însă
nici atunci, nici acum şarmul actriţei române nu reuşeşte
să evite căderea în penibil.
În schimb, filmul de închidere
al festivalului, Notre jour viendra/ Redheads (2010), s-a dovedit un
lungmetraj de debut remarcabil. Fiu şi frate de cineast
(Costa-Gavras şi, respectiv, Julie Gavras), regizorul-scenarist
Romain Gavras pleacă de la o premisă cam trasă de păr, preluată
dintr-un videoclip semnat tot de el (M.I.A. – Born Free), şi lasă
la început impresia unei destul de obişnuite comedii de
situaţie şi de caracter, pentru a devia treptat într-o
poveste dură, la limita absurdului, despre camaraderie, putere şi
autodistrugere. Vincent Cassel, în rol de psihoterapeut cu
comportament de anarhist, şi Olivier Barthelemy, ca tînăr
confuz, în căutarea identităţii sale sexuale, sînt
parteneri memorabili în acest film apăsător şi uneori
terifiant.
Dintre producţiile franceze foarte noi, m-a încîntat Adèle Blanc-Sec, adaptare după benzile desenate ale lui Jacques Tardi, care dovedeşte că renumitul Luc Besson n-a uitat să facă film de public. Eroina, jucată de Louise Bourgoin, este o aventurieră neînfricată, jurnalistă şi scriitoare, care, în anul 1912, ajunge în Egipt pentru a readuce la viaţă medicul personal al unui faraon, în timp ce Parisul este terorizat de un pui de pterodactil, ieşit dintr-un ou multimilenar. O savuroasă comedie de aventuri, înrudită cu Tintin şi Indiana Jones, Adèle Blanc-Sec captivează şi delectează, fără a vrea să fie mai mult decît un film de gen comme il faut.
Au voleur (2009) de Sarah Leonor este important mai ales pentru că ne prezintă penultimul rol (demn de Fraţii Dardenne) al lui Guillaume Depardieu (1971-2008) – fiul lui Gérard a murit după ce terminase, în România, filmările la Copilăria lui Icar (regia: Alex Iordăchescu). Altfel, în pofida imaginii sale picturale, filmul are suflu scurt şi sfîrşeşte prin a-şi plictisi spectatorii.
Un regizor meseriaş
Anul acesta, evenimentul i-a adus un
omagiu lui Alain Corneau, regizor şi scenarist care s-a stins în
vară, la vîrsta de 67 de ani, lăsînd în urmă
aproape 20 de filme. Cel mai vechi titlu din acest program special a
fost Police Python 357 (1976), al doilea lungmetraj al autorului. Un
policier clasic, cu imagine şi muzică excelente, avîndu-i în
distribuţie pe soţii Yves Montand şi Simone Signoret (care au doar
o scenă împreună), alături de François Périer,
Mathieu Carrière şi Stefania Sandrelli. Doi poliţişti din
Orléans – inspectorul Ferrot (Montand) şi superiorul său,
comisarul în prag de pensionare Ganay (Périer) –
iubesc, fără să ştie, aceeaşi femeie (Sandrelli). Într-un
acces de furie, Ganay îşi ucide amanta, apoi îşi
mărturiseşte crima soţiei invalide (Signoret) şi îi predă
cazul lui Ferrot, care descoperă cu groază că el este principalul
suspect. Colegul său, inspectorul Ménard (Carrière),
este cel care va decide finalul cazului (şi al filmului).
După ce a deprins meşteşugul
suspansului, Alain Corneau a trecut la alte genuri cinematografice.
În Fort Saganne (1984), regizorul îi oferă rolul
principal lui Gérard Depardieu, cel care îl secondase pe
Yves Montand în filmul său precedent, Le Choix des armes. La
începutul secolului al XX-lea, militarul de carieră Charles
Saganne (Depardieu) trăieşte două poveşti de dragoste
(partenerele sale sînt celebre: Catherine Deneuve şi Sophie
Marceau), în Sahara şi la Paris. Ecranizarea romanului omonim
de Louis Gardel era la data producţiei cel mai costisitor film
francez. Din păcate, exceptînd cîteva secvenţe, azi
este un film datat.
În Nocturne indien (1989), una dintre cele
mai valoroase creaţii ale sale, Alain Corneau porneşte de la un
roman al italianului Antonio Tabucchi. Filmul, avîndu-l în
prim-plan pe Jean-Hugues Anglade, prezintă investigarea unei
dispariţii în Bombay, dar regizorul este interesat în
egală măsură de poezia lumii fascinante pe care o explorează.Tous les matins du monde (1991), deţinător a şapte premii César,
ne poartă în Franţa de la sfîrşitul veacului al
XVII-lea, cînd domnul de Sainte Colombe (Jean-Pierre Marielle)
– muzician faimos, dar îndurerat de pierderea soţiei – îl
acceptă ca discipol pe Marin Marais (Depardieu). Pe bună dreptate,
unul dintre cele mai iubite filme franceze din toate timpurile.
Le Cousin (1997) vorbeşte despre
relaţia dintre un poliţist (Alain Chabat) şi „vărul“ –
adică informatorul – său (Patrick Timsit). Cu un scenariu
inteligent, o regie eficientă şi doi actori principali în
vervă, Le Cousin merită toată atenţia noastră. În schimb,Crime d’amour (2010), ultimul film al lui Alain Corneau, este un
policier mai puţin izbutit, despre o crimă perfectă plasată în
mediul corporatist. Ucigaşa este frumoasa şi isteaţa Isabelle
(Ludivine Sagnier), iar victima – malefica ei şefă, Christine
(Kristin Scott Thomas). Scenariul are găselniţe ingenioase, însă,
de această dată, regizorul nu reuşeşte să menţină tensiunea
pînă la final. Oricum, cele şase filme de Alain Corneau
prezentate la Bucureşti dovedesc un regizor iscusit şi proteic,
care şi-a asigurat un loc de frunte în istoria cinematografiei
franceze.
Un actor pe val
Festivalul i-a mai dedicat un portret popularului actor Romain Duris, care, la 36 de ani, are în palmares vreo 30 de roluri de film notabile. Cea mai veche producţie inclusă în acest portret a fost Exils (2004), o fantezie picarescă, presărată din belşug cu muzică şi dans, purtînd amprenta inconfundabilă a lui Tony Gatlif (regizor cu care actorul se afla deja la a treia colaborare, precum şi la a doua implicînd apariţia în costumul lui Adam). În rol de nomad cuceritor, pornit în căutarea originilor sale algeriene, Romain Duris se simte, fără îndoială, în elementul său.
Următorul film al actorului prezentat
în cadrul evenimentului a fost De battre mon cœur s’est
arrêté (distribuit la noi sub titlul Şi inima mi se
opri în loc). Multipremiata creaţie din 2005 a lui Jacques
Audiard este un remake după Fingers (1978) al cineastului new-yorkez
James Toback (cu Harvey Keitel protagonist) şi, rara avis, întrece
originalul. Sub bagheta unuia dintre cei mai importanţi regizori
francezi de azi, Romain Duris reuşeşte poate cel mai bun – şi
cel mai dificil – rol al său de pînă acum: Tom, un tînăr
care face afaceri imobiliare folosindu-se de bîta de baseball
şi sacul cu şobolani, acceptă s-o facă pe recuperatorul pentru
tatăl său cămătar şi este îndrăgostit de soţia celui mai
bun prieten. Însă el întrevede şansa de a ieşi din
promiscuitate, devenind, la fel ca mama sa moartă, un pianist
concertist...
În Molière (2007) al lui
Laurent Tirard, Romain Duris se dovedeşte un bun comedian (şi, la
fel ca personajul eponim interpretat, un tragedian mediocru), însă
filmul e un biopic searbăd, vădit influenţat de Shakespeare
îndrăgostit (1998) al lui John Madden. În Paris (2008)
de Cédric Klapisch (regizorul care l-a lansat şi de care îl
leagă o lungă colaborare), actorul îl interpretează pe unul
dintre eroii ale căror trasee existenţiale se intersectează în
„oraşul cu o mie de feţe“. Pierre, un dansator profesionist,
are urgentă nevoie de un transplant cardiac, iar şansele sale de
supravieţuire par mici. Retras în apartamentul său, el îi
observă pe oamenii ce trec pe stradă şi încearcă să le
ghicească poveştile, uitînd să-şi trăiască propria viaţă.
Aşadar, un personaj clişeizat, căruia Romain Duris se străduieşte
să-i confere autenticitate.
Cel mai recent film din grupaj a fostPersécution (2009) al lui Patrice Chéreau. Aici,
actorul îi dă viaţă singuraticului Daniel, care este
persecutat de un necunoscut ce-i declară dragostea sa necondiţionată
(Jean-Hugues Anglade), însă, la rîndul său, o persecută
pe iubita sa Sonia (Charlotte Gainsbourg). Un film cu multă
flecăreală (pare mai degreabă teatru decît cinema), care,
deşi are ceva atmosferă, ajunge să-şi persecute spectatorii pînă
la finalul în coadă de peşte. Şi nu este vina lui Romain
Duris – un actor versatil, capabil să schimbe registrele şi să
convingă atît în filme de gen cu succes la public, cît
şi în filme de autor şi/sau independente. Pe scurt, un actor
care mai are multe de oferit cinematografiei europene.
În fotografie: Medeea Marinescu, in filmul Donnant, Donnant, 2010, regia – Isabelle Mergault
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters