Frankfurt pe Main, ianuarie 2009
Dragă Andrei,
de fiecare dată cînd mă abat
prin capitală – şi o fac periodic – trăiesc un fel de
minirevoluţii la nivelul percepţiei lumii înconjurătoare.
Nici nu ştiu dacă fenomenul are o legătură cu „marea“
revoluţie din 1989; cred, mai degrabă, c-ar avea ceva comun cu
legea e(in)voluţiei speciilor lui Darwin(?!). Aşa s-a întîmplat
şi de data aceasta, adică cu ocazia vizitei mele în Bucureşti
la cumpăna anului 2008 spre cel următor.
La rudele unde trag, de obicei găsesc
din belşug cărţi bune şi reviste culturale, pe care le îngurgitez
cu nesaţ, în timp record. Printre cărţile achiziţionate
recent de verişoara mea am găsit şi cartea lui Gabriel Liiceanu
Scrisori către fiul meu. De la bun început, am trecut-o în
program de „lucru“, cu regim prioritar. În vraful cu
lucruri bune (tutte le cuose buone) am găsit şi unele articole
semnate de tine. În Dilema veche, spre exemplu, povesteai cum
ai călcat, recent, în străchini, la Berlin, sfidînd
legea corectitudinii politice... M-a distrat tare mult relatarea
plină de haz a păţaniei cu filozofii nemţi. Mi-am zis: „bietul
Andrei a păţit cam ce păţesc şi eu cînd mă duc la
Bucureşti“… În alt loc am citit cum îi puneai la
punct pe români, care, spui tu acolo, au ajuns să vorbească
sîngeros de urît, scăldîndu-se într-o baie
de vulgaritate etc… Mi-am zis: „Vai, vai, ce face apostolul cu
oiţele lui, cum le mai dojeneşte şi le urechează pilduitor“…
La o zi, două, de la recepţionarea
avertismentului tău în legătură cu martirajul limbii române,
să vezi ce-am păţit: cred c-am încasat o bruscare cu mult
mai vehementă decît cea primită de tine la Berlin. Am să
ţi-o relatez pe scurt numaidecît.
De citit, citeam seara, pînă
noaptea tîrziu, după ce rudele mele, oameni harnici şi
muncitori, mergeau să se odihnească pentru următoarea zi de muncă
stresantă. Mai citeam uneori şi dimineaţa, pînă nu apucam
să ies din casă, ca să mă duc şi eu „la munca“ mea.
Muncitul, în cazul meu, era că băteam străzile
Bucureştiului, intram prin magazine, librării, mă mai abăteam pe
la cîte un coleg la atelier, intram în vorbă cu te miri
cine: lucrători care adunau molozul în faţa unei case, cîte
un şofer de taximetru sau, pur şi simplu, trecători de pe stradă.
Pe o băbuţă, care tocmai atunci trecea prin Piaţa Palatului, am
rugat-o să-mi „explice“ monumentele de-acolo, zicîndu-i că
eu sînt cam nepriceput, dar totuşi un potenţial iubitor de
artă. (Discuţia cu ea am reţinut-o ca pe-o adevărată savarină,
de care, cîndva, mă voi ocupa mai atent.)
Deci, tot plimbîndu-mă prin
centrul capitalei, la un moment dat şi de-a lungul Bd-ului Magheru,
obosesc şi mă decid să beau o cafea la unul dintre localurile
acelea de tip McDonald’s. Acolo, plin de tineret (probabil datorită
preţurilor acceptabile?). Îmi iau o cafea şi ochesc un loc
liber. Întreb dacă îmi este permis să mă aşez. Nimeni
nu-mi răspunde, căci toată lumea vorbea şi nimeni nu asculta. Mă
aşez. Îmi sorb cafeaua, ţinînd tineretul din prejur sub
atentă observaţie, aşa cum face un turist curios să cunoască
oamenii din ţara pe care tocmai o vizitează. Încerc să
pătrund în tîlcul celor dezbătute la mesele vecine. Nu
înţeleg mare lucru din această neo-limbă română.
Foarte des cădea cuvîntul „naşpa“, a cărui semnificaţie
îmi era necunoscută. Apoi, şi mai des, un cuvînt care
începe cu „p“ şi se termină cu „a“. În uzanţă
lingvistică, el este de gen feminin, deşi ar trebui să fie
simbolul genului masculin. Acestuia îi ştiam tîlcul,
pentru că şi pe vremea mea se folosea destul de mult. Mi-am sorbit
cafeaua, puţin descumpănit, şi am plecat. Ajuns pe una dintre
străzile ce dau în Piaţa Romană, mă decid – după legea
acelor impulsuri spontane, uneori sinucigaşe – să intru într-un
local unde, de regulă, se adună artişti, poeţi, scriitori şi, de
ce nu?, chiar filozofi contemporani. Descind, îmi scot pălăria
şi rămîn o clipă printre mese nehotărît. Localul, ca
de-obicei, era aproape plin. De la una dintre mesele duble – părea
cea mai importantă şi cu „cheful“ în toi – mi se făceau
semne să vin la dînşii. M-am apropiat, destul de indecis. La
masă, bărbaţi şi femei; pe unii îi cunoşteam, pe alţii
nu. M-am aşezat pe scaunul eliberat ad hoc prin strîngerea
rîndurilor veselilor comeseni. Celor pe care mi se păruse că
nu-i cunosc sau că-i cunoşteam doar din vedere le-am spus cum mă
numesc. Inutil. Se părea că ştiau despre mine mai multe decît
ştiam eu însumi… La masă se serveau cam de toate: vin roşu,
bere, cafea, unii mîncau ciorbă de burtă, căci era ora
prînzului. De discutat, se discuta la fel: despre de toate,
încrucişat şi răspicat; printre rîsete şi bancuri
spuse rapid, se decidea o axiologie a culturii româneşti.
Prin venirea mea, subiectele au început
să se mute mai mult în teritoriul artelor vizuale: bunăoară,
cine a făcut parte dintre „giboni“ şi cine nu…, adică, cum
s-ar zice, cine ar putea să aibă „patalama de gibon“ şi cine
nu. Nu apucam să spun mare lucru, pentru că totul era deja decis,
evident, şi fără consimţămîntul meu.
La un moment dat, mi s-a părut mie că
prea mult se foloseşte acel cuvînt pe care l-am auzit şi la
McDonald’s, acela care începe cu „p“. M-am aplecat către
vecinul meu (îl ştiam ceva mai bine şi părea mai decent
decît ceilalţi comeseni) şi i-am spus în şoaptă, la
ureche, că mi se pare a fi nepotrivit, dacă nu chiar vulgar, să se
vorbească faţă de doamne, intelectuale(?), folosindu-se asemenea
cuvinte. Atunci el mi-a răspuns, tot şoptit la ureche: „Nu-ţi
bate capul, bătrîne, ele sînt obişnute cu noi… şi
ele tot aşa vorbesc. Acum sînt mai reţinute, pentru că le-a
inhibat niţel prezenţa ta“…
Pe măsură ce curgea vinul din carafe,
veni vorba şi de sculpturi şi monumente – căci doar erau şi
sculptori de faţă –, care dintre ele sînt mai bune şi care
nu(?)… Cu ocazia unei alte descinderi a mele în capitală,
auzisem o zicală care spunea că, în România, doar aceia
care au „permis de vînătoare“ au dreptul să facă
monumente… Am repetat rîzînd, cu glas tare, aserţiunea
pe care am auzit-o mai demult. Atunci cînd am auzit-o, mi s-a
părut hazlie şi ţin minte că s-a rîs pe seama ei. De data
aceasta nu a mai rîs nimeni (!?). Ca să depăşesc momentul de
penibilă tăcere care s-a produs, am conchis că trebuie să
continui, de data aceea serios: „Am impresia că monumentele le fac
tot aceia care le făceau şi înainte de ’89“. Tăcerea
instalată o simţeam cum trecea uşor, uşor în animozitate
faţă de părerile mele.
Cu lectura din Scrisori către fiul
meu, în acel moment, eram cam pe-acolo unde Liiceanu evoca
povestea lui Fram, ursul polar. Autorul făcea o frumoasă parabolă,
asemuind povestea ursului alb – pe care, nu-i aşa?, mulţi o ştim
din copilărie – cu destinul de exilat al prietenului său chirurg
cardiolog, care şi-a găsit un nou „acasă“ departe, la mii de
kilometri de Bucureştiul său natal… Povestea este al naibii de
duioasă şi ne atinge din plin pe mulţi dintre cei care ne afăm în
exil… Mă rog, pe mine mai puţin, avînd în vedere că
mă aflu, recent, doar într-o formă de semiexil (!?). Povestea
ne spune că pe Fram, ursul polar, care a avut mult succes în
lumea „civilizată“ a circurilor organizate (aplauze, mîncare
bună, îngrijire etc.), îl apucă subit un dor de patria
sa, cea a gheţarilor de dincolo de Cercul Polar. Managerii şi
responsabilii circurilor, în empatie deplină cu cel care le-a
umplut buzunarele cu bani, i-au înţeles durerea: l-au
împachetat şi l-au „repatriat“ în libertatea
gheţarilor de la Cercul Polar. Din acel moment, începe şi mai
marea dramă a lui Fram: nu se mai descurcă în sălbăticia
de-acolo, nu-i înţelege pe confraţii săi, nu-şi explică de
ce sînt aşa de agresivi, de ce îl duşmănesc, de ce îl
muşcă...
Citindu-l pe Liiceanu cu pasajul despre
Fram, mi-am adus aminte de povestea lui Tarkovski din (cred) ultimul
său film făcut în Occident – Nostalgia. Personajul din
film, un muzician rus de excepţie (de fapt, o proiecţie a
sufletului lui Tarkovski), emigrează în Occident, pentru a
scăpa de iadul comunist din patria sa. În Occident, are
succes: concerte peste tot, bani, aplauze şi notorietate, dar omul
este nefericit. E ros pe dinăuntru de necruţătoarea nostalgie, de
dorul pentru Rusia sa natală. Ca să pună capăt calvarului,
într-un tîrziu, se decide pentru întoarcerea
„acasă“… După numai cîteva săptămîni – la fel
ca şi Fram, ursul polar –, omul înţelege că pentru el nu
mai există nicăieri un „acasă“, şi-şi curmă zilele…
Tristă poveste! O am scrisă într-una dintre povestirile din
Exerciţiile de disidenţă universală. Acolo, exclamam la sfîrşit:
„Ah, Andrei, Andrei!...“ (vorbeam cu Andrei Tarkovski). Acum, aş
exclama: „Văleleu, nea Andrei!“ (Pleşu), m-am simţit acolo,
printre filozofii şi sculptorii români, la fel cum se simţea
şi Fram în patria lui îngheţată, dincolo de Cercul
Polar.
Discuţia curgea; la un moment dat a
venit vorba – fără s-o fi adus eu – despre „rentabilitate
culturală“, profit, preţuri etc. Am ciulit urechile. Era vorba de
un sculptor român care a plecat în China să execute
ecvestra lui Carol I. Cică acolo ar fi incomparabil mai avantajos
faţă de cît l-ar costa „producerea“ ei în România.
Atunci am întrebat dacă nu cumva o să semene regele nostru cu
vreo statuie a vreunui împărat din dinastia Han sau, doamne
fereşte, chiar cu Gingis-han (?)… Mi s-a răspuns ironic (deja
chiar puţin duşmănos): „Termină, dom’le, ăia ştiu meserie
de te lasă cu gura căscată“. Nu m-am lăsat convins şi am
ripostat: „Bine, bine, dar totuşi cred că un monument, o ecvestră
care urmează a fi plasată în centrul centrului unui popor
european, nu se lasă «fabricată» ieftin, ca o linie de
pantofi Adidas sau ca o serie cu paletă largă a păpuşii Barby…
cel puţin aşa cred eu“… În acea clipă am văzut colţii
confraţilor mei de dincolo de Cercul Polar: „Da’ cine eşti tu,
bă, să ne înveţi cum se face sculptura?“… Am tăcut.
Toată lumea a tăcut. Cu toată atmosfera încărcată de
animozitate (sau poate tocmai de aceea?), eu am simţit plutind în
aer un mic miracol: o subtilă manifestare a legii sincronicităţii,
de care vorbea C.G. Jung… M-am ridicat zîmbind – mai mult
pentru mine –, mi-am pus pălăria şi am plecat, lăsînd pe
masă banii de consumaţie, decis totuşi să nu-mi curm zilele ca
personajul lui Tarkovski. Pe drum, mergînd înspre Piaţa
Romană, m-a apucat un fel de „nostalgie inversă“: mi-am amintit
de manejurile circurilor occidentale, de fleicuţele de carne pe care
le pot avea asigurate, de aplauzele culante ale, cei drept, cam
ignoranţilor spectatori, de mirosul de paie călduţe pe care puteam
dormi în cuşca-mi bine îngrijită etc. Mi-am zis în
gînd: „Fram, fii demn! Nu dispera, prin destule ai trecut în
viaţa ta de urs polar în exil. Tot ce nu te ucide te
întăreşte!“.
P.s.: Iar tu, prietene Andrei, cînd
nu vei mai suporta „porţile orientului“ şi te vei gîndi
să faci ca Nea Iancu (Caragiale), adică să-ţi iei calabalîcul
şi să te muţi la Berlin, contează pe mine: te voi ajuta să te
instalezi, să-ţi aranjezi un hogeac mişto: cu baldachine,
narghilele şi pernuţe colorate… (Am legături babane în
Kreutzberg – de pe cînd a studiat băiatul meu cel mic
culturologia şi germanistica la Humboldtuniversität –, acolo
vom avea cea mai bună varză pentru sarmale, brînzică de
capră şi de burduf, ca să te lingi pe degete, toate legumele şi
fructele orientului apropiat etc.) Vei vedea că şi viaţa prin
„menajeriile occidentale“ are farmecul ei, dar cu o singură
condiţie: să nu stai prea mult de vorbă cu filozofii germani.
Cu drag, Bata Marianov,
al tău coleg de grup elitar, de pe
vremea României lui nea Pingelică de la Scorniceşti
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters