OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vladimir Tismaneanu (coord.)
Revolutiile din 1989. Intre trecut si viitor
Traducere de Cristina si Dragos Petrescu, Editura Polirom, Iasi, 1999, 288 p., f.p.


In pregatirea aniversarii primilor 10 ani de la revolutiile est-europene din 1989, Vladimir Tismaneanu a avut ideea – excelenta, in opinia mea – de a stringe intr-un volum citeva texte tematice demne de a intra in orice posibila antologie de gen. Sint texte publicate, in original, de-a lungul anilor ’90 in volume care au avut ecou (Daniel Chirot, 1991 – The Crisis of Leninism and the Decline of the Left, Katherine Verdery, 1996 – What Was Socialism and What Comes Next, Ken Jowitt, 1992 – New World Disorder. The Leninist Extinction s.a.) sau in reviste dintre cele mai prestigioase in spatiul intelectual occidental, precum Daedalus, Social Research, Uncaptive Minds, Partisan Review, Journal of Democracy – volume si reviste care, din fericire, devin totusi – cu o oarecare intirziere, dar oricum… – tentante si pentru acei studenti romani care inteleg ca lectura si reflectia critica nu au facut rau nimanui*. Adaugam la cei numiti mai sus numele unor Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Tony Judt, Jacek Kuro, Adam Michnik etc. si se va intelege ce greu este acest volum aparut, prin minune (si, in orice caz, printr-o si mai minunata stradanie a editurii iesene) pe piata romaneasca aproape simultan cu aparitia, de sub presele editurii Routledge, a editiei americane a cartii.

Aceasta antologie nu este, dupa cum se poate banui din cele deja spuse, numai o carte de istorie si, in orice caz, nu este deloc o carte de istorie in sensul vulgarizator al termenului; este de la sine inteles ca cei cuceriti iremediabil de misterele zidului de la Tirgoviste, de traseul labirintic al conturilor lui Ceausescu sau de cosmarurile ultimelor nopti ale unui Erich Honecker aflat la putere nu vor fi tocmai rasplatiti in asteptari. Textele adunate de Tismaneanu converg spre o analiza comparativa a colapsului regimurilor leniniste din tarile a ceea ce numeam Europa de Est (ar fi, desigur, o alta poveste felul in care aceasta fosta unica si standardizata denominatie a evoluat dupa 1989, scotind la iveala „Europa Centrala“, „Balcanii“ si „Europa de Sud-Est“…).
Se intelege ca nu e deloc usor sa comentezi rezumativ o asemenea mostra de colaborare ideatica intre intelectuali de un asemenea calibru, unii dintre ei implicati direct in fenomenul istoric rememorat – revolutia est-europeana din 1989, an ce a capatat intre timp o aura cvasimistica, an in care – spune editorul – „devenise clar ca sistemul comunist nu dispunea de resurse de adaptare si ca solutia nu se afla in interiorul, ci in exteriorul si chiar impotriva ordinii existente“. Iar aceasta solutie a fost revolutia; mirajul anului 1989 consta tocmai in riscul pe care aceasta solutie l-a presupus in acel moment, un risc destul de greu de rememorat astazi si, probabil, in viitor din ce in ce mai greu de inteles. Cum spune ceva mai departe Tismaneanu, „nu ar trebui sa uitam ca sfirsitul sovietismului, care este astazi, in general, de la sine inteles, a reprezentat la inceputul lui 1989 numai una dintre alternative, si nici macar cea mai probabila“.

Poate ca cititorul roman al cartii va fi tentat, dintr-o subiectivitate pina la urma fireasca, sa inceapa, daca nu cu excelenta introducere a lui Vladimir Tismaneanu, cel putin cu textul semnat de Mircea Mihaies (singurul autor cu pasaport romanesc din volum), un text dulce-amarui despre o Romanie postrevolutionara comparata, din punct de vedere politic, cu Cehia lui Havel, despre o Romanie kafkiana in care in succesiunea liderilor post-ceausisti functioneaza, se pare, o anumita logica perversa a istoriei. Textul era publicat in 1992, un an nu tocmai fericit pentru intelectualul contestatar roman. De atunci s-au schimbat, desigur, o groaza de lucruri; dar cum aceste rinduri le scriu avind ca fond sonor rezultatele alegerilor locale din iunie a.c., sint tentat sa spun ca multe dintre frazele lui Mihaies pot fi citite si in cheia unui mereu necesar avertisment in privinta resurectiei, oricind posibile, a retelelor politice opuse democratiei liberale, retele daruite iremediabil manipularii – manipularii a tot ce poate fi manipulat, de la sentimente la idei politice si la bani publici.

Si totusi, dincolo de actualitatea – iata – prelungita a paginilor lui Mircea Mihaies, cel ce va trece direct la acest penultim text din cele 16 ale cartii va comite o mare nedreptate, datorita textelor absolut meritorii de pina acolo. Pe de alta parte, ordinea lor nu este deloc intimplatoare, editorul gindind volumul ca pe o imbinare a trei sectiuni (I. Cauze, II. Semnificatie si III. Viitor) care-si au propria lor logica si care conduc, in final, spre un mesaj coerent – in ciuda diversitatii de stiluri, a diferentei in explicatii sau metode analitice. De la T. Garton Ash, mereu dispus sa releve rolul demiurgic al intelectualului in recistigarea libertatii si pina la Tony Judt, mai inclinat sa observe criza globala a intelectualilor europeni (cu aceasta excelenta fraza: „Intelectualii pot sa vorbeasca, sa scrie si sa faca declaratii etice importante, dar ei insisi nu mai au o teorie care sa explice de ce ar trebui sa-i asculte cineva“), de la Jacques Rupnik la Jeliu Jelev, autorii ofera versiuni diferite ale acelorasi preocupari intelectuale, ipoteze diferite in raport cu ceea ce a fost si cu ceea ce ar putea sa fie in continuare.

Cu asumata subiectivitate, doua mi se par capitolele de un interes peste medie in aceasta carte – si, dat fiind standardul inalt al mediei, cele doua capitole mi se par absolut remarcabile, context cu atit mai fericit cu cit ambii autori au scris, in ultimele decenii, texte notabile despre comunismul romanesc. Mai intii este vorba despre capitolul introductiv reprodus din cartea lui Daniel Chirot (The Crisis…, Univ. of Washington Press, 1991), capitol emblematic pentru lucrare si pentru conceptia autorului referitoare la cauzele – atitea cite pot fi deocamdata identificate si explicate – prabusirii cu zgomot a regimurilor leniniste. Chirot pune in discutie aspectele economice, politice si morale ale acestui colaps; pentru cunoscatorii lui Chirot, nu este o surpriza ca el le plaseaza pe primele pe un loc privilegiat. Demonstratia este bine articulata: criza sistemelor economice din tarile comunismului est-european pleaca din endemica lor defazare. Gindite pe baze, ambitii si frustrari tipice Rusiei secolului al XIX-lea (vreme in care industria grea, otelul si masinile electrice reprezentau simboluri ale reusitei), aceste economii – controlate si planificate de catre factorul decizional politic – s-au trezit cu totul neajutorate atunci cind, in jurul lor, realitatea economica mondiala a inceput sa se miste cu o viteza halucinanta. Cu un efort considerabil, cu sacrificii demne de scopuri cu mult mai bune, lumea comunista – adica modelul leninist de economie de stat – s-a bazat pe acest al treilea ciclu industrial al modernitatii (otel, electricitate etc.).

Dupa Lenin, Stalin insusi a fost hipnotizat de economia tipica acestui model si, o data cu el, toate tarile care au intrat dupa razboi in orbita Sovietelor (grabite, evident, de inapoierea lor endemica); cum spune Chirot, „in Romania, Nicolae Ceausescu a crezut in ea pina in ultima sa zi la putere“. Este de la sine inteles ca aceste tari au mai facut un efort pentru a tine pasul cu modernitatea in momentul in care piata mondiala a trecut spre al patrulea ciclu industrial (adica automobile si petrochimie, dar si o spectaculoasa crestere a ofertei de servicii; si aici se mai poate inca vorbi despre stradania Romaniei de a-si depasi conditionarea prost calculata din start), dar au pierdut definitv cursa economica in momentul in care Occidentul a intrat in cel de-al cincilea ciclu industrial, cel al electronicii, al informaticii, al biotehnologiei, cel pus in miscare de firme mici, dinamice si extraordinar de agresive, total diferite de prototipul gigantilor industriali din tarile socialiste. In fata acestor provocari de nedepasit, „singurul lider european care a raspuns cu perfecta consecventa a fost Ceausescu. El a reimpus stalinismul“ – spune Chirot, comentind scurt drama fostului nostru lider care, descoperit in fata vitezei schimbarilor la scara universala, a sperat o vreme ca va putea ingheta istoria intr-un timp in care el, regimul si economia sa mai erau inca altceva decit niste mamuti sortiti pieirii.

Si capitolul lui Ken Jowitt este tot un extras din cartea intre timp devenita clasica New World Disorder… (Univ. of California Press, 1992), lucrare bazata pe teza – cunoscuta cititorilor lui Jowitt – importantei pe care o are cultura politica „traditionala“ proprie acestei zone geografice (si, cu mai mare acuratete, cu particularitatile proprii fiecarei tari in parte) pentru explicarea a ceea ce s-a intimplat cu regimurile estice si a ceea ce s-ar putea intimpla in vidul lasat de ele. Teza lui Jowitt nu este foarte comoda si, la drept vorbind, nici foarte linistitoare pentru un est-european. Timp de decenii, aici s-a dezvoltat – ca strategie de supravietuire – o cultura politica a disimularii – o disimulare care „a furnizat unei populatii instrainate mijloacele de interactiune curenta cu un regim puternic, consolidat si ilegitim“. In aceasta societate a operat o cultura politica de „ghetou“, in care populatia privea domeniul politic ca pe ceva prin definitie periculos, cu care nu trebuie sa ai de-a face (negraba implicarii noastre comunitare sau politice, astazi, isi are explicatia si in aceste sechele). In fine, sa mai spun ca exista la Jowitt si acest paragraf, naucitor prin corelatiile care se pot face cu isteria „bancara“ din Romania ultimelor saptamini: in Europa de Est, spune el, „zvonul a avut si continua sa aiba un efect debilitant [...]. El ii divide, ii inspaiminta si ii infurie pe cei care participa la viata cetatii, ceea ce duce la un persistent, semi-isteric discurs pre-politic. Bineinteles, impactul zvonului este mult mai mare in anumite tari fata de altele. Daca Romania si-ar putea exporta zvonurile, ar fi mai dezvoltata decit Germania“.

In incheiere fie spus, ca de atitea ori in ultimii ani, Vladimir Tismaneanu a pariat pe o carte (!) si a cistigat. Din partea lui, nu e o surpriza. Nu a fost vorba de sansa, ci de o foarte inspirata alegere a textelor. Antologia coordonata de el – buchet select din lucrari care, fiecare in parte, reprezinta cite un must al politologiei, al istoriei sau al sociologiei recente – are tot ce trebuie pentru a fi, printre studentii si intelectualii umanisti romani, nu atit o carte de succes (desi nu ar strica nici asta), cit o carte mai necesara decit multe altele. Pentru ca acel an 1989 european si romanesc trebuie nu numai povestit, ci si explicat cu luciditate, calm si detasare matura.
___________
*Un bun exemplu sint chiar traducatorii cartii, sotii Cristina si Dragos Petrescu, licentiati in Istorie si cu experienta merituoasa in medii universitare straine. Premiul pentru cea mai buna traducere a anului 1999, decernat relativ recent celor doi de catre revista Sfera Politicii si Fundatia „Societatea civila“ (chiar pentru cartea pe care o discut aici) a constituit o fireasca rasplata.