Am avut prilejul să-l revăd pe
tenorul Marius Brenciu în spectacol, după mulţi ani, la
München, în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, ovaţionat la
final de un public extrem de pretenţios şi chiar închistat.
Ştiam că este cetăţean belgian, că a abordat, de-a lungul
anilor, multe roluri noi, pe scene tot mai importante sau că a
lucrat succesiv cu impresari cunoscuţi, fiind în prezent
reprezentat de Mastroiani (IMG) pentru America de Nord şi Anglia şi
de Hilbert pentru Europa, că era laureat la concursurile „Enescu“
– Bucureşti – „Regina Elisabeta“ – Bruxelles – sau la
cel de la Cardiff. Dar ştiam, de asemenea, că ultimele sale
apariţii la Bucureşti fuseseră primite cu multă rezervă de
cronicari, iar după debutul său la Paris, în rolul titular
din Idomeneo de Mozart, un cotidian de la noi s-a grăbit să titreze
că „Marius Brenciu a fost fluierat la Paris“, ceea ce probabil
l-a determinat să plece definitiv din ţară.
Ce s-a întîmplat la Paris?
La Opera din Paris a fost un context
nefericit, dirijorul Ivan Fischer dorind să fie şi regizor; noi,
toţi soliştii, am spus încă de la repetiţii că ceva nu
funcţionează, la „generală“ a fost avertizat şi directorul
Gall că va fi un dezastru, dar el ne-a asigurat că va fi fluierat
doar regizorul, fără a fi afectaţi soliştii, dar nimeni nu a
reacţionat aşa. Toţi au fost huiduiţi! Au fost „buuh“-uri
chiar după primul act, iar la final, eu am ieşit ultimul şi deja
nu se mai ştia pentru cine erau fluierăturile, dar am avut şi
„bravo“. Aşa a fost numai la premieră, apoi doar cînd
ieşea Fischer pe scenă mai erau fluierături. El a renunţat
ulterior să mai urce pe scenă, nici măcar ca dirijor. Dacă intri
cu teamă pe scenă se vede, şi teama dinainte creează căderea
după „buuh”-uri, deci poate afecta, dar dacă interpretul ştie
exact ce a făcut, nu e afectat. Din fericire, nu am trăit prea
multe aseme-nea momente, dar sîntem oameni, avem limite, nervi…
Dacă nu eram bun, după premieră eram
aş fi fost înlocuit, dar nu s-a întîmplat astfel.
La următorul spectacol, noi am schimbat ceva în mişcare, şi
cronicile apărute au fost bune pentru ultimele reprezentaţii, deşi,
din păcate, majoritatea comentatorilor au asistat doar la premieră.
În arie trebuia să stau nemişcat, dar la al doilea spectacol
m-am ridicat, apoi am creat relaţii între personaje, ne-am
mişcat, chiar dacă dirijorul-regizor a făcut ochii mari, dar… a
mers mai departe. Au fost nouă spectacole. După acea producţie am
venit acasă, la Bucureşti, apoi am plecat la Geneva pentru noua
montare cu Evgheni Oneghin, la care am avut cronici fantastice –
s-a scris chiar despre „la revelation roumaine“! Dar despre acel
succes nu a scris nimeni la noi! Dacă eram o catastrofă, trebuia
să-mi duc… catastrofa mai departe. În realitate, nu putem
spune că presa din România construieşte ceva, că o carieră
se face în România, pentru că apariţiile noastre nici
nu sînt semnalate, ştiu doar cîţiva că am cîntat
bine. Regret că artiştii ţării nu sînt susţinuţi acasă,
aşa cum se petrece în alte locuri.
Spre exemplu, la München, a fost,
acum cîteva zile, un Lohengrin de compromis, dar la final a
avut ovaţii la Staatsoper, pentru că tenorul era „al lor“. În
studenţie eram considerat un material vocal interesant, dar… fără
acut, în schimb, în străinătate, niciodată nu mi s-a
reproşat că nu am vocea adecvată pentru un rol sau că am
dificultăţi în acut, sau… Am abordat un repertoriu divers,
de la Bărbierul din Sevilla pînă la Simon Boccanegra, dar nu
am avut nici o cronică în care să fie rezerve referitoare la
vocea mea. Cred că este o diferenţă de abordare, dar îmi dau
seama că am făcut bine că am plecat din ţară, pentru că de
atunci nu s-a schimbat nimic la noi şi lumea atacă în
continuare. Îmi merge bine, vocea „sună“, locuiesc unde mă
simt bine, deci pot să spun că… e mai bine. În Bucureşti
încă nu se lucrează profesionist. Nu pot regreta nimic, nu
sînt supărat pe nimeni, poate că unii regretă afirmaţiile
făcute cîndva.
E o plăcere să lucrezi cu
Zeffirelli
Culmea este că despre performanţa de
la Cardiff, unde Marius Brenciu a cîştigat – fapt fără
precedent – ambele premii (pentru lied şi operă), s-a menţionat,
în presa românească, doar într-un singur articol.
Votul era secret pentru fiecare
categorie, membrii juriului nu discutau între ei, abia cînd
s-a anunţat rezultatul pe scenă au aflat şi ei cîştigătorul.
Ulterior, am vorbit cu Joan Sutherland şi Pamela Rosenberg, care
mi-au spus că înainte de finală aveau un favorit la lied,
dar la operă, după ultima etapă, şi-au spus că… şi-au cam
schimbat părerile. Cu Merilyn Horne m-am întîlnit la
Carnegie Hall – la New York, unde era aniversată la 75 de ani; în
pauză, m-am dus la cabină, m-a recunoscut şi mi-a spus că merit
să cînt la Met. Deci… aşa a ieşit la vot. Am rămas în
contact cu organizatorii, sper ca Bucureştiul să fie un punct
important pentru selecţia candidaţilor.
Despre Traviata cîntată la Roma
cu Angela Gheorghiu s-a spus, aici, că nu a avut loc, de fapt, la
Operă.
Probabil pentru că, în 2003, la
Roma a fost, într-adevăr, o producţie privată la Teatro
Argentina (unde a avut loc premiera mondială cu Bărbierul din
Sevilla), unde am cîntat cu ea, dar apoi, în 2007, am
reluat rolul la Operă, în regia lui Zeffirelli, cu Gelmetti la
pupitru. Angela a făcut doar premiera şi deci, acolo, nu am evoluat
împreună; am fost invitat acasă la Zeffirelli, unde au venit
şi Angela, Alagna şi Bruson (interpretul lui Germont) şi alţii
care lucrau, de asemenea, la acea producţie. Atunci am „picat“
într-un sistem ciudat cu 4 soprane, 3 tenori, 3 baritoni pentru
10 spectacole, dar cu 3 zile înainte de premieră nu se ştia
încă cine şi cît va cînta. Ca dovadă, un tenor a
făcut 4 spectacole, eu – 6 şi pe un altul… l-au trimis acasă,
deşi făcuse foarte bine repetiţiile – un moft al dirijorului şi
al lui Bruson. Apoi, deşi avusesem spectacol cu o zi înainte,
m-au solicitat să înlocuiesc tenorul după actul I, pentru că…
nu-i plăcuse lui Bruson, care în acea seară primea Crucea
Romei pentru cei 45 de ani împliniţi de la debutul său acolo.
În Italia, mai există staruri… Alfredo e singurul rol care
nu-mi place, nu-l mai suport; a fost unul dintre primele mele
debuturi, am studiat aria încă din primii ani şi… pentru că
nu are acut mi s-a dat atunci spectacolul, dar mi-au rămas reflexe
nefaste şi nervozitatea acelor obsesii, cu toate că l-am cîntat
cel mai mult prin lume, încît nu ştiu dacă aş mai
aduce ceva nou, dar am avut cîteva spectacole chiar frumoase…
Cînd am ajuns la Roma, cîntasem partitura de\ peste 70 de
ori, dar Gelmetti a „deschis“ totul, aşa cum e scris – nici nu
ne dăm seama ce diferenţă este atunci cînd facem lucrurile
intrate în tradiţie…
Cum se lucrează cu Zeffirelli?
Ştie opera pe dinafară, e deschis,
flexibil, dacă propui ceva acceptă imediat, dar are repere clar
fixate, e o plăcere să lucrezi cu Zeffirelli. La repetiţiile cu
pian, la care eram cu Angela şi Bruson, el cînta replicile
tuturor celorlalte personaje. A venit la mine şi mi-a spus că sînt
un fenomen! La Tel-Aviv, am apărut în reluarea cu Boema pe
care o montase în 1961, apoi am văzut la Staatsoper Viena
aceeaşi operă regizată de el şi… era la fel.
Trebuie să investeşti, mai ales în
pregătirea profesională
Cum se simte un tînăr alături
de asemenea celebrităţi?
În România, sîntem
învăţaţi cu nişte mentalităţi... În afară de
faptul că, evident, trebuie să fii foarte bine pregătit, există
la noi o mentalitate că… nu e altul mai grozav ca tine, că îi
faci praf pe toţi – un „divism“ total depăşit, pe care îl
mai practică doar cei care… nu mai pot şi… fac mofturi. În
2002, la Paris, repetiţiile erau programate într-o suburbie,
eu m-am dus cu taxiul, dar Susan Graham a venit cu… metroul, ba
chiar mi-a explicat cum să-mi fac abonament pentru cele două luni
cît stăteam acolo. Există, la ei, o normalitate. La prima
întîlnire poate eşti mai emoţionat, dar nimeni nu e cu
nasul pe sus. Şi cînd am debutat la Bucureşti, a priori am
considerat că cei de lîngă mine erau foarte buni, dar aveam o
şansă să dau tot ce am mai bun, să nu par un nimeni, să se spună
că… mi-am făcut treaba, dacă nu chiar mai mult! Mai e un aspect:
în Occident e foarte important ca în momentul în
care ai cîştigat ceva – sub toate aspectele –, acel lucru
să-l investeşti în tine. Odată ajuns undeva, nimic nu-ţi dă
siguranţa că o să ai contracte permanente, deci nu ca la noi, în
primul rînd îţi cumperi vilă şi maşină scumpă, ci
trebuie să investeşti, mai ales în pregătirea profesională,
să lucrezi cu un corepetitor pe care, dacă în 3 luni nu
observi o schimbare, trebuie să-l schimbi. Multe am realizat, însă,
singur. Am şi slăbit 25 de kg – contează enorm cum apari fizic
pe scenă. Cred că „furatul“ în această meserie induce
puţin în eroare. Spre exemplu, Abbado nu-ţi spune nimic,
dialoghează cu concertmaistrul şi… dirijează. Prima oară cînd
i-am cîntat, am discutat multe, dar nimic despre concertul
nostru de la Berlin cu Te Deum de Verdi, care s-a şi filmat. La
repetiţii, asistentul lui stătea în sală şi i-a spus că,
deşi Abbado mă auzea „prea tare“ pentru că eram lîngă
el, orchestra trebuie să cînte mai încet, să mă lase
în prim-plan. Ozawa te întreabă cum vrei să faci un
anume moment, înainte de spectacol vine la cabină să întrebe
cum am hotărît o intrare sau o schimbare de tempo, dar, odată
stabilite reperele, în spectacol nu poţi face ce vrei, el e
maleabil, dar… e spectacolul lui!
Aţi avut un debut de succes la
Metropolitan, în La Rondine de Puccini, alături de Angela
Gheorghiu; producţia va fi reluată în 2012. Pînă
atunci, Marius Brenciu va apărea la Mannheim, Montpellier,
Bruxelles, Oslo… Va mai cînta în ţară?
Sînt deschis la propuneri de
colaborare, dar cu anumite condiţii. În România e ca în
Italia, vine la conducere stînga sau dreapta, toţi se acuză
şi… e circ, iar asta afectează şi arta.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters