OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai întîi cîteva consideraţii oarecum comune, dar utile în logica articolului de faţă. Daniel Cristea-Enache este unul dintre criticii literari realmente importanţi ai ultimului deceniu românesc. Descinde din tradiţia critică şaizecistă, ea însăşi rezultat al unei reconectări profitabile la dinamica şi plurivalenţa discursului interbelic. Deţine o claritate a punctelor de vedere pe care nu o sacrifică nici măcar atunci cînd anumite circumstanţe îl obligă la disimulare. Şi cine trebuie să înţeleagă înţelege foarte bine exact ceea ce trebuie. Mai ales că niciodată nu lasă impresia că vreo forţă exterioară sieşi îi poate determina sau deturna intenţiile şi acţiunile. Pentru el totul e alegere şi opţiune. În deplină cunoştinţă de cauză şi cu siguranţă de sine. Asta îl face plauzibil şi în zona entertaiment-ului cultural, perimetru în care zăboveşte doar atît cît să nu-i strice.

Aproape un profil

Programul său critic demarat editorial în 2001 prin Concertul de deschidere a continuat cu Bucureşti Far West (2005) şi cu Timpuri noi (2009). E de presupus că, respectînd modelul ciclurilor electorale – după cum precizează într-un loc –, autorul va oferi publicului, o dată la patru ani, cîte o nouă colecţie de recenzii. Aceasta este componenta cea mai solidă de pînă acum a activităţii lui Daniel Cristea-Enache. Fragmentarismul implicit e compensat de viziunea panoramică asupra literaturii unei perioade de timp, viziune dedusă dintr-un proces de adăugare continuă şi supravegheată. Autorul şi-a expus în repetate rînduri concepţia despre genul cronicii de întîmpinare. Transcriu aici cîteva rînduri din Argumentul volumului din 2009: „Am prejudecata excelenţei actului critic, dar şi pe cea a consecvenţei cronicarului literar. Diferenţa dintre acesta şi simplul recenzent e că ultimul semnează texte disparate, fiindcă n-a găsit ceva mai profitabil, în timp ce primul scrie săptămînă de săptămînă, ani întregi, încercînd să deseneze din mersul literaturii o cît mai exactă hartă a ei. O hartă adevărată înseamnă, pentru mine, comentarea şi filtrarea creaţiei literare de azi, dar şi a celei de ieri“. Un om din Est anunţa în 2006 o altă componentă a acţiunii critice a lui Daniel Cristea-Enache. O monografie cinstită ce-şi propunea recuperarea biografiei lui Ion D. Sîrbu, opera fiind un mijloc de descifrare a unor conţinuturi de viaţă.

Un text de susţinere a unei ediţii

Nu m-aş grăbi însă să afirm că Lyrica magna – cea mai nouă producţie editorială a autorului – poate să figureze în aceeaşi categorie de scrieri cu monografia amintită mai sus. Pare mai degrabă un text de susţinere a unei ediţii (Nichita Stănescu, Invizibilul soare, antologie, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ion Mircea, Editura Corint, Bucureşti, 2007). Miza lucrării de faţă descinde din următoarea constatare: „Cu cît posteritatea unui scriitor este mai bogată, cu atît sîngele creaţiei lui riscă să se dilueze. E o mutaţie a densităţilor. Admiraţiile suprapuse, epigonice şi vampirizante au făcut din Nichita Stănescu,creatorul, o icoană a numeroşilor «poeţi» care i-au trecut pragul şi i-au primit girul; şi totodată, un icon fără substanţă al criticilor, capabili de imaginaţie parcă numai în registrul contestaţiilor“. Daniel Cristea-Enache are, fără îndoială, dreptate. O receptare întemeiată pe idolatrie şi nu pe spirit critic sufocă opera, îi reduce considerabil puterea de virtualizare.

Autorul depistează şi cauzele care au condus la închegarea unei adevărate mitologii în jurul unui poet ermetic şi abscons: „a funcţionat, mai mult ca sigur, prejudecata conform căreia poezia, spre deosebire de proză, este scrisă «adînc» şi deci trebuie parcursă într-o stare de stupoare admirativă. E Poezia: o bolboroseală magică, iniţiatică, o Pythie modernă pe care o urmezi hipnotic, cu convingerea intimă că numai versurile proaste pot fi înţelese“. Din acest motiv, Daniel Cristea-Enache crede că singura metodă de valorizare justă a operei lui Nichita Stănescu constă în lectura şi înţelegerea poeziilor „în termenii lor de semnificaţie, în constelaţia şi structura de adîncime, decupîndu-le istoric şi demontînd mecanismul viziunii ce anihilează forţa de gravitaţie a corpurilor şi a lexicului“.

„Noul, o veche poveste“

Acest lucru îi reuşeşte însă doar parţial. Parţial, pentru că lectura propusă de el nu e chiar nouă. Este mai degrabă o reafirmare a uneia consacrate înainte de invazia „lecturilor“ parazitare cu care pare că se luptă fără a le numi explicit, din păcate. Ca să reafirmi validitatea unor interpretări îţi trebuie un curaj aproape la fel de mare ca atunci cînd propui ceva complet nou. Pentru că te expui cu totul, fără să mai ai de partea ta alibiurile inovaţiei. Dar, vorba lui Andrei Cornea, noul nu e decît „o veche poveste“. E posibil însă ca Daniel Cristea-Enache să fi urmat un alt principiu. Acela conform căruia rezistă în timp tot ceea ce nu poate fi contrazis sau denaturat prin nuanţări succesive. Cu alte cuvinte, autorul simplifică lucrurile crezînd că în acest fel esenţializează, rezolvă ecuaţia prin suprimarea necunoscutelor. Sau poate că nici măcar nu şi-a propus să rezolve ceva, ci doar să provoace rezolvări, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu.

Încercarea lui Daniel Cristea-Enache de a descrie aventura limbajului ce se întoarce în cerc asupra lui însuşi capătă o oarecare consistenţă prin următoarea afirmaţie: „cuvîntul îşi poate transgresa semnificaţiile, poate sări peste umbra sa. Liderul neomodernismului nostru epuizează Dicţionarul limbii române, nu pe întinderea, ci în adîncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu toţii le cunoaştem, necuvintele trase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumuseţe. Aceasta înseamnă, în fond, lyrica magna“. „Aventura limbajului“ e urmărită principial corect, în corelaţie cu devenirea publică a poetului şi cu toate acele aspecte care au făcut posibile mutaţiile esenţiale din interiorul operei.

Literatura poate mai mult decît critica

Calităţile eseului de faţă derivă din faptul că orientează receptarea operei stănesciene către textele cu adevărat importante, autorul nesfiindu-se să numească zonele superflue, parazitare, repetitive şi nonproductive ale acesteia. Creează premisele unei noi lecturi. Nu merge foarte departe în interpretare, dar netezeşte puţin terenul, cum se spune. În faţa unor capodopere precum 11 elegii păstrează o tăcere semnificativă. Iniţiază o tăcere, dacă pot să mă exprim astfel: „Aceste versuri uimesc şi rămîn atîta vreme în memoria cititorului nu pentru că ele ar constitui punţi către înţelegerea şi acceptarea Poeziei ca teritoriu al expresivităţii suverane, în dauna, aici, a unei inteligibilităţi de care alteori se poate servi. În cazurile respective, textul este de o valoare noninstrumentală, de o splendoare care nu duce gîndul lectorului către supraunităţi semnificante. E o frumuseţe în sine, percepută axact aşa, pe intervale în care reflecţia noastră (şi analiza ulterioară) funcţionează în gol“. Daniel Cristea-Enache este convins că literatura poate mai mult decît critica. E adevărat că o mare poezie nu poate fi interpretată cu adevărat decît tot printr-o poezie de o valoare asemănătoare. Dar discursul critic este în stare, după părerea mea – printr-o pendulare fertilă între ceea ce numim identificare şi distanţare critică –, să ofere unele soluţii, chiar dacă aceste soluţii nu sînt în esenţă decît imaginarii ale unor mereu alte şi alte necunoscute.

Dar calităţile amintite se văd mai puţin din cauză că textul, în loc să însoţească o ediţie de Opere sau să figureze alături de altele într-un volum bine închegat, ne este livrat drept carte de sine stătătoare. Este vorba şi în acest caz despre o „mutaţie a densităţilor“.

Nici nu ştiu cum e mai bine. Să stai ani în şir concentrat asupra sintezei tale monumentale, niciodată suficient de cuprinzătoare, niciodată suficient de închegate, sau să te formezi pe parcurs, să fructifici la maximum fiecare etapă, să te îmbogăţeşti continuu, expunîndu-te, verificîndu-te şi, la nevoie, reinventîndu-te. Să fii de la început în joc pentru ca, la un moment dat, să poţi dicta regula jocului.