OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu e ceva ieșit din comun ca un scriitor să „deraieze“ la un moment dat de la liniaritatea propriei opere și să propună ceva sensibil diferit de tot ceea ce în mod fundamental îl caracterizase pînă atunci. Mulți autori rămîn în literatură tocmai prin aceste scrieri greu de clasificat în primă instanță. Pe aceștia îi salvează, de fapt, abandonarea propriului proiect, ieșirea din finitudinea opțiunilor manifeste, urmărite cu încăpățînare.

Poezie și individuație

Sebastian în vis de Radu Vancu nu este o astfel de carte. Deși a fost concepută ca urmare a unui eveniment biografic important (nașterea fiului), această scriere își depășește contextul, îl pune între paranteze, deoarece limbajul poetic cunoaște o extindere spectaculoasă prin jocul nuanțat și stilizat al unor forme sonore cu semantică proprie, cărora li se adaugă unele elemente lexicale atipice, dar natural închegate în corpul poeziei. Și e foarte bine că s-a întîmplat asta acum. Monstrul fericit, carte bună, în sine, anunța o vagă diminuare a intensității imaginative. Prin celelalte volume ale sale, Epistole pentru Camelia, biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu, Radu Vancu reușise să integreze în discursul său substanța „tare“ a poeziei și, împreună cu aceasta, o anumită ontologie bazată pe schimbul de esențe dintre eul biografic și eul literar. Cele două euri aproximează împreună individualitatea, absența unuia dintre cele două împiedicînd-o să se realizeze. Transcriu aici cuvintele scriitorului dintr-un text cvasimanifest: „poezia ta, ca și poezia tuturor poeților adevărați de pe lumea aceasta, aproximează în materia cuvintelor ei acea individualitate, încearcă să fie acea individualitate, devine încet-încet acea individualitate. Și, odată cu ea, și tu devii o variantă a acelei individualități ideale. Mai scurt spus, poezia e individuație“ („Poezie și individuație“, Steaua, nr. 3, 2007).

Ereditatea ca principiu al realizării de sine

În cartea lui Radu Vancu lumea își schimbă proporțiile, se arată după chipul și asemănarea pruncului venit să o cunoască. Așa se explică acea umanitate alcătuită din mini-entități care mai de care mai dornice să-i ofere lui Sebastian ocazia unor întîlniri memorabile. Identitatea acestei lumi se modifică pe măsură ce este privită și recunoscută. Lumea devine expresia unei conștiințe extinse. Poate fi rechemată din inerție prin cuvinte cărora le-au fost mai întîi subminate prin diminutivare gravitatea și contururile definitive.

Poemul își fixează convențiile încă din prima strofă a Cîntului I: Sebastian în vis, Sebastian făcut poezie, este același bebe cu cel din „trezie“. Sînt făcuți amîndoi din aceeași carne. Dar poezia pur și simplu sublimează realitatea. Prin frumusețea redată lumii, prin mintea transformată în paradis, lucrurile se schimbă, devin expresia unei cristalizări iluminate de pulsația divină a celui abia venit: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate/ jucîndu-se cu zornăitoare din plușuri bălțate. Suzeta/ germană anticolici e leoarcă de fericire și Sebastian/ zîmbește subțire, știind că realitatea nu există, chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar/ avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală./ Inima, nevricoasă cum e, ar intra la idee – și, gata/ fandacsia, ar apuca-o ipohondria – dacă ar fi reală, inima ar face urît. Creierul și-ar vîrî ca pițigoiul/ gheara în gît“.

Călătorul și umbra lui

Lumea se arată cum îi comandă mintea bebelușului. Sebastian îi caută limitele, pe care, practic, nu i le găsește, deoarece ele sînt plasate undeva într-o ficțiune generată continuu. Epicul poemului susține aventura fără sfîrșit a fanteziei. O singură poveste ar fi izolat experiența inițiatică în perimetrul ei, ar fi supus-o unor condiționări reductive prin ele însele. Din acest motiv, în cartea lui Radu Vancu fragmentele de basm apar interconectate. De fapt, se țese o „istorie“ ce acumulează, pe măsură ce se desfășoară, mai multe niveluri de realitate fantastică. Personajelor de basm – Neghiniță, Statu-Palmă-Barbă-Cot – li se alătură ființele hibride Broscoporcul, Pisicîinele, leoiepuroiul, lepidoturtureaua, fluturcaii, toate acestea însoțite de entități parabolico-livrești precum Omulețul din Subterană sau Supra-Omulețul și complicele acestuia Nietzschulică.

Sebastian navighează prin lăuntrul cuvintelor și al ideilor, reface în visul lui, în imaginația tatălui un drum către esențele omenescului. Se lasă înconjurat de elementele lumii care, oricît ar fi de banale, de casnice, par desprinse dintr-un univers tranzitoriu ce păstrează în sine formele și umbrele celorlalte tărîmuri: „Sebastian nu știuse că, fără umbra impură, corpu-i/ întunecat. Că, scos din montura obscură, diamantul/ cărnii e gablonț de colagen. Mat. Corpul nu-i luminos/ cînd lumina trece prin el ca prin vitrină“.

Lecția despre suflețel

Frenezia imaginativă amestecă fotograme din spații geografice foarte diferite. În interiorul unei convenții în care timpul și spațiul există doar ca dimensiuni subiective, lumile diametral opuse se întrepătrund în cel mai firesc mod cu putință. Fabulosul candid pus în act este expresia cea mai potrivită a bucuriei și a elanului vital ce-l însoțesc pe noul venit pe drumul realizării de sine: „Sebastian, devino ce ești“. Dar pentru ca aceasta să se împlinească, trebuie învățată o lecție. Cea mai de preț și cea mai grea lecție cu putință: „lecția despre suflețel“. Omulețul din Subterană sau Supra-Omulețul pare să-i ofere la început această lecție, dar sfîrșește prin a-i servi lui Sebastian drept lecție. Acest strănepot al lui Feodor propovăduiește micșorarea sufletului și a moralei, chiar „oskarmatzerathizarea“ planetei. Doar așa ar putea ajunge un veritabil „overlord în lumea liliputană“, oricînd capabil să aducă sfîrșitul. Dar cel care, crescînd, se va-ntîlni pe sine știe că apocalipsa promisă nu e decît revelația unei lumi care începe iar și iar, cu fiecare nouă bătaie a inimii.

O carte de „deblocare“

S-a spus despre Sebastian în vis că ar fi cea mai bună carte a poetului sibian. Nu cred că se poate pune problema în acest fel. După cum am afirmat și la început, acest poem își depășește contextul, concentrînd în sine crîmpeie insolite de frumusețe, dar, pînă la urmă, mi se pare a fi totuși o carte de „deblocare“, de lărgire a discursului, de pliere a lui pe alte coordonate. Rezultatele acestei extinderi de limbaj și de expresivitate se întorc asupra poeziei lui Radu Vancu, cea din biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu, în primul rînd. Există o legătură și cu Monstrul fericit. Ea explică pînă la un punct șarjele ironice la adresa lui Tati: „din husa de rapăn o să/ iasă tati pururi tînăr, pe sine sieși redat, plesnind/ de sănătate ca un porc bine îndopat“. Dar cărțile menționate se continuă la un alt nivel, printr-o alta care se scrie chiar acum. Astfel, „lumea care a început cîndva/ între unșpe fără cinci și unșpe și cinci“ (Amintiri pentru tatăl meu), acea lume în care „a fi vancu e ocnă“ (biographia litteraria) rămîne să fie rememorată altfel. O rememorare iluminată a întunericului cel mai adînc.

Radu Vancu

Sebastian în vis

Editura Tracus Arte, București, 2010, 46 p.