Autor: 
Categoria: 
Nu e uşor să alcătuieşti o Antologie Lucian Raicu, pentru
simplul motiv că, avînd o structură aparent discontinuă, discursul criticului
este, în fapt, o demonstraţie continuă, o variaţiune inepuizabilă pe cîteva
teme majore, fiecare revenire aducînd o nuanţă în plus, punînd într-o nouă
lumină reflecţiile anterioare. A selecta înseamnă, inevitabil, în cazul lui
Lucian Raicu, a amputa efervescenţa ideilor, a introduce pauze în fluxul continuu
al evoluţiei gîndirii creatoare. Rareori o critică mai coerentă prin
fragmentaritate, prin capacitatea de a rafina dicţiunea ideilor pe măsură ce
explorează, pasionat şi pasionant, metamorfozele spiritului creator – obsesie
centrală a scrisului său. Vorbind despre scriitori şi despre opere literare,
criticul înaintează fascinat către ceea ce se află dincolo de limitele
artefactului, atenţia lui se fixează pe particularităţile obiectului estetic în
sfera căruia actul creaţiei şi cel al receptării se întrepătrund şi, de cele
mai multe ori, se confundă. Lucian Raicu, criticul şi eseistul, este asemeni
unui actor care, avînd de interpretat o partitură – opera literară –, îşi
propune să o rostească în cît de multe feluri posibil: „Dacă un cuvînt poate fi
spus în zeci de feluri, în cîte feluri poate fi spusă o operă, o mare operă? În
cîte intonaţii critice diferite? Rămînînd aceeaşi?“ (1985, p. 162). Iată,
aşadar, o definiţie sui generis a criticii literare ca rostire a operei, care
recurge la intonaţii şi accente diferite cu scopul evident de a surprinde
miracolul creaţiei, complexitatea inepuizabilă a capodoperei.
Pentru că a face
critică nu înseamnă, pentru Lucian Raicu, a elabora o serie de formule care să
descrie şi să rezume opera, parafrazînd-o, ci „a institui în locul lor domnia
complexităţii şi a explicaţiilor infinite“ (1979, p. 359). Cu alte cuvinte,
menirea criticii literare nu este, cîtuşi de puţin, explicitarea operei şi,
implicit, spulberarea misterului acesteia (după cum nici rolul de judecător sau
de arbitru nu este definitoriu pentru profilul criticului), ci re-scrierea
operei, „putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altcuiva“. Citîndu-l pe
Vasile Pârvan, criticul face o mărturisire indirectă despre propria sa metodă
de lucru pe care o detaliază în repetate rînduri nu doar în volumul din 1979,
Reflecţii asupra spiritului creator, ci şi în celelalte cărţi ce poartă
semnătura sa. Iată ce spune, spre finalul celei de-a doua părţi din
Reflecţii...: „Despre critică şi despre creaţie se va fi observat că vorbesc
fără a mai face distincţia şi uneori nici trecerea între ele. În spiritul unei
adînci convingeri, nici nu cred în necesitatea de a stabili astfel de
distincţii. Originea «actului» este aceeaşi, numai obiectul şi finalitatea
diferă. Uneori, nici obiectul. Criticul părăseşte în răstimpuri cartea spre a
se interesa fără intermediar de «viaţă», spre a «viola» (cum ar zice
Ibrăileanu, fascinat de cărţi şi de lumea vie deopotrivă) secretul vieţii.“
(op. cit., p. 365).
Ţinînd cont de toate acestea, m-am oprit la una dintre temele predilecte ale lui Lucian Raicu – spiritul creator – şi am încercat să „decupez“ din paginile autorului acele fragmente care, puse laolaltă, constituie o arheologie şi, în egală măsură, o teorie a spiritului creator. Am lăsat deoparte volumul din 1979 (care ar trebui reeditat integral), precum şi acele volume consacrate unui autor anume – cum sînt Gogol sau fantasticul banalităţii, Calea de acces, cărţile despre Rebreanu şi Labiş – sau cele de cronici literare. Fără să am pretenţia sau intenţia exhaustivităţii, selecţia mea (subiectivă, desigur, şi parţială) a vizat exclusiv pagini din cele patru cărţi indicate mai jos. Pasajele selectate reflectă, de altfel, un mod de lectură, şi mai puţin (aproape deloc) o opţiune valorică. Am încercat şi prin decupajul realizat, nu doar prin comentariile ce însoţesc textul, să interpretez, la rîndul meu, o partitură critică inepuizabilă prin sugestiile, concluziile, lecturile, reflecţiile şi provocările pe care le pune în pagină la tot pasul. Şi, în plus, am vrut să-l pun pe Lucian Raicu în dialog cu Lucian Raicu, să pun faţă în faţă discursul lui – coerent şi unitar, fără sistem teoretic, e adevărat, dar perfect articulat şi cu o rigoare teoretică ce nu exclude nici o clipă libertatea eseistului – cu discursul criticii şi teoriei literare contemporane.
Modul în care Lucian Raicu citeşte, înţelege şi comentează
literatura îl face greu de clasificat, apropiindu-l mai curînd de Roland
Barthes (invocat destul de frecvent) decît de Michel Blanchot, de Georges
Poulet decît de Jean-Pierre Richard, de Livius Ciocârlie şi Valeriu Cristea
decît de Mircea Martin sau Nicolae Manolescu. În „Mai mult decît critica“,
textul ce prefaţează antologia din 2000, Scene, fragmente, reflecţii, Vasile
Popovici îl numea pe Lucian Raicu unul dintre „puţinii hermeneuţi de seamă pe
care i-am avut, dacă termenul n-ar fi atît de pretenţios“, ezitînd să-l
considere reprezentativ pentru critica de identificare, cîtă vreme Raicu
recurge la identificare doar „pentru a înţelege cum de a fost posibil cutare
roman sau poem“.
Că Lucian Raicu este un autor în căutarea propriului său
obiect, situat la confluenţa literaturii cu viaţa şi a criticii cu creaţia,
susţine şi Mircea Martin, într-un studiu intitulat „Lucian Raicu în căutarea
mai-mult-ca-literaturii“, inclus în volumul Singura critică (1986; 2006), unde
teoreticianul literar schiţează un portret convingător al celui care,
arătîndu-se neîncrezător în capacitatea teoriei literaturii de a da seamă de
vitalitatea operei, propune, în fond, o lectură exemplară a acesteia: „În ciuda
inhibiţiei teoretice aparente a autorului, aceasta din urmă se poate recompune
cu uşurinţă şi chiar cu o anumită pregnanţă. «Inamicul» esteticii, cel pentru
care miracolul literaturii este, hotărît, «neteoretic» – şi, în orice caz,
neteoretizabil –, scrie cu intermitenţe, la rîndul lui şi în felul lui, o
estetică, mai precis o teorie literară. Obiectul acestei teorii nu este
literatura, nici, cu atît mai puţin, literaritatea, ci mai-mult-ca-literatura.
Iată de unde vine, în ultimă instanţă, neîncrederea lui în teoria literară: din
faptul că se ocupă «numai» de literatură, nu şi de ceea ce o depăşeşte.
Proiectul autorului este mai ambiţios decît (i se) pare“.
Un proiect mai ambiţios, desigur, pentru că miza lui nu este
elaborarea unei teorii sau a unei estetici literare, ci, în primul rînd, a unei
fenomenologii a operei. Criticul este, în primul rînd, un cititor al operei, un
cititor situat într-un context istoric, social, cultural, politic, religios
etc. Orice lectură a operei este, în consecinţă, o aducere în prezent, o punere
în contact a orizontului autorului cu cel al cititorului, prin intermediul
operei. A citi corect o operă este, în opinia lui Raicu, „cu neputinţă în afara
unei situări contextuale, adică fără o bună imaginaţie (subliniez cuvîntul) a
momentului genetic“ (1979, p. 329). Aşa se face că putem vorbi de acelaşi text
rău citit şi bine citit, ceea ce induce cu necesitate punerea în context a
oricărei opere pentru a înţelege, cu adevărat, semnificaţia ei.
Exemplele pe
care le invocă criticul pentru a susţine o afirmaţie atît de tranşantă confirmă
valabilitatea ipotezei sale de lucru: apelul la echilibru, lansat de Goethe în
plină epocă a fervorii romantice, şi apologia lui Hegel la adresa „statului prusac“,
formulată într-un moment în care această formă de stat era contestată vehement,
pot fi – şi au fost – greşit înţelese, iar sensul lor, deturnat, tocmai pentru
că s-a ignorat contextul istoric care le-a generat: „Goethe, observă Gundolf, a
trăit într-o Germanie cuprinsă, în planul culturii, de febra romantică a
impreciziei şi vagului visător şi s-a opus curentului dominant, superficial
mimetic prin formularea unei exigenţe a specializării şi a spiritului practic,
o exigenţă a temeiniciei. Peste aproape un veac, lumea germană suferea,
dimpotrivă, de tirania practicistă şi atunci a venit Nietzsche, denunţînd
pericolul. Banalitatea dominantă luase acum o altă formă, opusă celei denunţate
de Goethe. În locul lui Nietzsche şi în contextul său, Goethe ar fi făcut la
fel“ (1979, p. 329). Pledoaria lui Lucian Raicu pentru reconstituirea
momentului genetic al operei, de o relevanţă covîrşitoare pentru sensul ei,
aminteşte de teoriile lui Michel Foucault şi de principiile materialismului
cultural (sau ale noului istorism american) promovat, printre alţii, de Raymond
Williams care, în Marxism and Literature (1977), vorbea despre „analiza tuturor
formelor de semnificare, în mod special a scriiturii, în contextul mijloacelor
şi condiţiilor în care acestea se produc“. Nu e vorba aici de a aborda
literatura ca produs al unei realităţi sociale, istorice etc., ci ca practică
adeseori antagonică în raport cu această realitate şi, mai ales, de a cunoaşte
particularităţile contextului în care un autor, oricare ar fi el, trăieşte şi
creează. Pentru că, dacă opera este produsul autorului ei, autorul, la rîndul
lui, este marcat, modelat, condiţionat de realitatea înconjurătoare. Nimic din
ceea ce trăieşte autorul nu rămîne în afara operei, totul e menit să ajungă,
într-un fel sau altul, în scrierile sale. „Ignorarea Autorului? – se întreabă
Raicu în volumul din 1985. Ar fi să se ignoreze exact esenţialul din operă,
fireşte dacă înţelegem prin Autor şi altceva, mai profund, decît fiinţa
biografică; interesantă şi ea“ (p. 88).
Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere nici
contextul în care este citită şi interpretată o operă, la fel de important
precum cel al creării acesteia. A face abstracţie de contextul producerii
operei, ca şi de cel al receptării sale, înseamnă a rata, de fapt, întîlnirea
cu opera. Deşi mereu egal cu sine, textul – acelaşi, din punct de vedere al
formei – este altul cu fiecare lectură. Cele mai multe neînţelegeri ale operei
literare survin în spaţiul creat între artefact şi obiectul estetic, spaţiu a
cărui configuraţie depinde în bună măsură (şi) de context. Critica literară, ca
orice lectură, de altfel, este cea care face opera să existe, o re-inventează
pentru a o restitui celorlalţi. Pentru Raicu „critica (şi istoria) literară
este modificare şi redescoperire în funcţie, cel mai adesea, de vocaţia şi
puterea de pătrundere a celui ce o întreprinde, dar şi în funcţie de puterea
literară a prezentului în numele căruia vorbeşte. De aici decurg unele
consecinţe“ (1979, pp. 327-328).
Nu încape îndoială că, deşi respingea sistemul teoretic,
criticul era la curent cu ideile unora dintre cei mai cunoscuţi critici şi
teoreticieni literari; pe unii dintre aceştia îi şi citează, de altfel, în
cărţile sale, fie pentru a-şi confirma propriile intuiţii, fie pentru a-i contrazice.
Spirit liber prin excelenţă, Raicu refuză înregimentarea sub un stindard anume,
dar nu respinge reflecţia teoretică. Paginile sale conţin un amestec insolit de
jurnal de idei, comentarii critice, confesiuni, observaţii de natură teoretică,
rememorări, topite, toate, într-o sinteză utopică, aptă să-şi elaboreze propria
metodă de analiză în funcţie de particularităţile operei. Cu luciditatea sa,
exersată deopotrivă asupra textelor supuse investigaţiei critice şi asupra
propriei scriituri, Lucian Raicu îşi descrie succint şi percutant metoda de
lucru: „Observ, în vreme ce redactez aceste pagini, şi după ce le recitesc, pe
lîngă o latură realistă, pe lîngă setea de autenticitate ce mă face să implic
în text elemente strict ataşate practicii reale a scrisului, o altă latură nu
mai puţin evidentă, aceea care de fapt dă întregului pasiunea de a se
constitui: o latură utopică, o pasiune a Utopiei. Propun, de fapt, în aceste
fragmente, o imagine ideală a scriitorului, a criticului, un portret exemplar,
în care se întîlnesc, cum nu se întîlnesc în realităţile disparate ale
scrisului, ca într-o sinteză utopică – de dorit să existe –, aspecte reale,
strict autentice ale muncii literare, ale operei, ale criticii ei. Nici nu cred
că este posibilă o critică a literaturii fără imaginea – stimulatoare – a unei
Utopii. Utopia literaturii, nu desprinsă de literatură, ci rezultînd din ea –
şi anticipînd-o“ (1979, pp. 343-344). Un critic ca Lucian Raicu nu poate fi
suspectat de impresionism şi, cu atît mai puţin, de lipsa unei metode critice
sau a unui fundament teoretic. Acestea au fost însă pe deplin asimilate în
discursul său aparent degajat, degajare despre care el însuşi mărturiseşte a fi
îndelung lucrată, „rod al elaborării încete, al efortului istovitor“, ascuns cititorului
de teama de a nu-l plictisi.
Aşadar, cine este cel care scrie astfel, cel care
îşi permite luxul disimulării unei erudiţii inhibitoare sub aparenţa unei
rostiri fireşti? „Cel care scrie este un om liber de prejudecăţi şi contexte,
liber (eliberat) chiar şi de el însuşi, de povara felului său de a fi. Există
un fel de a fi? Un om care nu vrea nimic, vrînd totul; nu-şi propune, cu tot
dinadinsul, nimic. Dar aşa se leagă lucrurile, aşa cad frazele, încît să pară,
insistent, chiar îndărătnic, acaparat de o idee, de un scop. Caut, atunci, să-l
definesc (scopul), să văd ce vor cuvintele, frazele, textul. Atenţie la faptul
literar, tratat într-un spirit onest, de fidelitate, dar, «dincolo de
literatură» (cum se intitula un vechi articol al autorului), o situare plină de
stăruinţă şi de pondere în prezent, o continuă trimitere la împrejurări, la
istorie. Dar există şi un dincolo de acest plan: preocuparea faţă de un omenesc
global, o încăpăţînată întoarcere (reîntoarcere) la ceva crezut esenţial. Umana
condiţie“ (1985, pp. 82-83). Reîntoarcerea la condiţia umană şi la problemele
ultime ale umanităţii este, în viziunea lui Raicu, una dintre condiţiile sine
qua non ale demersului critic. Un gînd asemănător celui citat anterior se
regăseşte în Practica scrisului şi experienţa lecturii (1978), încă mai
dramatic rostit acolo: „adevărata critică, inclusiv cea «curentă», participă la
un sistem de valori de o generalitate absolută şi trebuie să ne sprijinim pe
aceste valori cînd facem critică literară şi ne devotăm unei activităţi cum nu
se poate mai prozaice, cum nu se poate mai «superficiale» din perspectiva
problemelor ultime. Cum se poate face «critică literară» cînd există moartea,
cînd există problemele ultime? Întrebarea aceasta şi-o punea odată un scriitor al
timpurilor noastre. Există, totuşi, un mod de a face critică... Fără a te
sustrage problemelor ultime.“ (p. 123). Aşa cum, în mod evident, nici
literatura însăşi nu se sustrage problemelor ultime, ci le integrează,
obligîndu-ne astfel să medităm asupra lor. Ca şi literatura, şi critica este,
în fond, o formă de viaţă şi nimic din ceea ce aparţine vieţii nu-i poate
rămîne străin. „Cît comentariu, atîta operă“, scria Lucian Raicu,
parafrazîndu-l pe eroul lui Camil Petrescu.
Există un pattern repetitiv în cărţile lui Raicu, pasaje
întregi circulă dintr-un volum în altul, secvenţe ce sînt reluate,
reinterpretate, repuse în discuţie şi recontextualizate. Vecinătăţile fiind
altele, impresia este că semnificaţia reflecţiilor se modifică, nu în sensul
schimbării – nu se transformă niciodată în opusul lor –, ci în acela al
dobîndirii de noi conotaţii; totul capătă astfel nuanţe noi, gîndul se
adînceşte, pe măsură ce, prin acest joc al perspectivelor, lectura critică
instituie o coerenţă ce reface, treptat, unitatea vieţii înseşi. Se vădeşte
astfel profunda similitudine dintre demersul criticului şi cel al scriitorului,
în modul în care ambele îşi creează obiectul. Atît opera literară, cît şi
discursul care o însoţeşte iau naştere la confluenţa spiritului creator cu lumea.
Ceea ce Lucian Raicu nu oboseşte să ne comunice în atît de multe şi de
provocatoare pagini este că dincolo de literatură se află, într-o multitudine
de ipostaze, spiritul creator, cel care produce şi este, în egală măsură,
produs de lume, cel care reflectă şi se reflectă în lume.
Nu întîmplător atenţia sa se îndreaptă către acest dincolo
şi nu întîmplător insistenţa cu care autorul revine asupra temelor sale dă
naştere unui discurs pe care, pe urmele lui Roland Barthes, l-am putea numi
îndrăgostit. De altfel, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit apărea în Franţa
în 1977, aproape simultan cu Practica scrisului şi experienţa lecturii (1978)
şi cu Reflecţii asupra spiritului creator (1979) – ţinînd cont, desigur, de
decalajul temporal dintre apariţia unei cărţi în Occident şi momentul
receptării ei în România comunistă. Iată cum, propunînd cititorilor „un loc de
vorbire: locul cuiva care, îndrăgostit, vorbeşte înlăuntrul său, în faţa
celuilalt (obiect iubit) care tace“, Roland Barthes oferea, de fapt, o definiţie
„la limită“ a criticii literare ca dis-cursus, ca „acţiunea de a alerga de ici,
colo, reprezentînd un permanent du-te-vino şi felurite «strategii» ori
«intrigi»“. Un astfel de dis-cursus nu poate fi promovat decît de cel
iremediabil îndrăgostit de obiectul său – literatura. „Îndrăgostitul nu
încetează, într-adevăr, să alerge în propria-i minte, punînd la cale noi
strategii şi ţesînd intrigi împotriva lui însuşi. Discursul său nu se
materializează niciodată altfel decît prin răbufniri de limbaj, după bunul-plac
al unor circumstanţe infime, aleatorii.“1
Trebuie să recunosc că am citit
această descriere pe care Barthes o face cititorului-comentator îndrăgostit de
obiectul atenţiei sale ca pe o descriere, indirectă, desigur, a metodei critice
a lui Lucian Raicu. Dispersia textului, tensiunea ideilor, alternarea pasajelor
confesive cu fine analize şi ipoteze teoretice, focalizarea insistentă pe
cîţiva mari autori (Gogol, Tolstoi, Flaubert, Thomas Mann, Faulkner, Proust,
Malraux etc.), la operele cărora cititorul îndrăgostit se întoarce mereu şi
mereu, fac din textele lui Raicu un roman al afinităţilor (s)elective, un
jurnal de idei în care, scriind despre alţii, criticul scrie, invariabil,
despre sine însuşi. Din nou cuvintele lui Barthes, dintr-un text publicat în
1963 în Times Litterary Supplement, îmi par a puncta, avant la lettre, cîteva dintre coordonatele esenţiale ale
criticii lui Lucian Raicu: „Orice critică trebuie să includă în discursul ei
(fie şi pe ocolite şi-n felul cel mai pudic posibil) un discurs implicit despre
ea însăşi; orice critică este critică a operei şi critica ei înseşi; pentru a
relua un joc de cuvinte al lui Claudel, ea este cunoaşterea celuilalt şi
co-naştere a sinelui în lume. Cu alte cuvinte, critica nu este deloc un tabel de
rezultate sau un corpus de judecăţi, ea este esenţialmente o activitate, adică
o suită de acte intelectuale profund angajate în existenţa istorică şi
subiectivă (e acelaşi lucru) a celui care le îndeplineşte, adică le asumă.“2 Ca
suită de acte intelectuale profund angajate în existenţa istorică şi subiectivă
a celui care le îndeplineşte, critica literară este, preluînd formula lui
Raicu, o formă de viaţă şi, nu în ultimul rînd, o scriere de sine, straniu
palimpsest în care figura criticului prinde contur prin nenumărate suprapuneri
de texte.
*
Am încercat, aşadar, prin selecţia operată, să pun în evidenţă modul în care, de-a lungul anilor, criticul român şi-a urmărit propriile teme, dintre care cea a spiritului creator şi cea a relaţiei dintre biografie şi operă mi s-au părut fundamentale pentru articularea concepţiei sale despre literatură. Nu mi-am propus să ofer o antologie exhaustivă, pentru că mi s-a părut mai important să atrag atenţia asupra extraordinarei efervescenţe critice şi teoretice din paginile „unuia dintre acei rari autori care, cu răbdare, nu fără ironie, te conduce pînă acolo unde descoperi adevăruri uneori ameţitoare despre un scriitor, despre exegetul său, şi nu numai la urmă chiar despre tine – cititor“ (caracterizarea făcută de Livius Ciocârlie, în „Postfaţa“ la cea de-a doua ediţie a volumului Gogol sau fantasticul banalităţii, apărută în 2004 la Editura Institutului Cultural Român, surprinde, în puţine cuvinte, calitatea esenţială a operei lui Raicu). Am încercat, altfel spus, să sugerez doar o cale de acces către această operă surprinzătoare prin actualitate, prospeţime, adîncime şi, nu în ultimul rînd, prin originalitate.
––––––––––––
1. Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, traducere din franceză de Sorina Dănăilă, Editura Cartier, Chişinău, 2007, p. 9.
2. Roland Barthes, Eseuri critice, traducere din franceză de Iolanda Vasiliu, Editura Cartier, Chişinău, 2006, p. 294.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters