OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doina IOANID
Duduca de martipan
Editura Univers, Colectia „Prima Verba“, Bucuresti, 2000, 56 p., f.p.


Titlul volumului Doinei Ioanid are, deloc intimplator, o nuanta semantica ce trimite la ideea de „moda veche“. Cartea, despre care s-a mai scris in paginile Observatorului cultural, se numeste Duduca de martipan si e o stranie suprapunere de „decupaje ale realitatii“, unificind imagini din trecut si prezent, din timpul copilariei sau adolescentei si din cel al scrierii, maturitatea putin rece, detasata si chiar usor cinica.
Poemele Doinei Ioanid nu poarta titluri. Ele sint numerotate cu cifre romane si se deschid, asemeni bucatilor de proza, pe intreaga suprafata a paginii. Ritmul se naste din separarea prin puncte a discursului. E insa un ritm asimetric, ascuns cu minutie in spatele propozitiilor.

In chiar ultimul poem al volumului, Doina Ioanid scrie: „Si numai chipul tau (ca o matrita unica) decupeaza realitatea.“ Refacind intreaga traiectorie a cartii, afirmatia mi se pare motivata ambiguu. „Realitatea“ insasi nu este, de cele mai multe ori, „decupata“ din cotidianul cel vizibil, ci are un straniu parfum de „epoca“. Poemul numarul X e chiar „istoria duducii de martipan“ situata in timpul copilariei si reluata cu precizie ritualica din perspectiva eului matur. Paradoxal, doar aparent imaginile se succed la prezent, desi gesturile eului tin, spuneam, de vremea copilariei. „Duduca de martipan pe catifeaua conabie. Clopotelul/ suna si vinzatorul apare de dupa draperie. Din colt, se vede/ pernita cu ace. Silueta subtire a femeii traversind camera/ Miroase a terebentina si a zahar ars. Intinzi banul de metal si/ duduca se afla in miinile tale. Aroma dulceaga. Desprinzi o bucata din rochie si o crantani, apoi alta. Ceasul ticaie pe/raft. Umerii si capul topindu-se incet. Iti scuturi firimiturile/ din poala si-ti aranjezi rochia. In geamul vitrinei, chipul tau/ semanind cu al duducii de martipan.“

Relieful acestei notatii deliberat foarte albe se naste, ca si in alte poeme ale Doinei Ioanid, din suprapunerea imaginilor. Poemele din Duduca de martipan mi-au amintit de scurt-metrajele experimentale.
Prezentind cartea, Mircea Martin nota ca „un ochi aproape tactil si o sensibilitate hipertrofica halucineaza realul, infruntind exactitatea detaliilor“. „Exercitiul“ privirii nu e insa doar al eului. „Ochiul“ domina aceasta poezie pentru ca el inseamna a privi si a fi privit. Unul dintre cele mai frumoase poeme ale cartii se incheie astfel: „Orasul sta sub un clopot de sticla. Bataia/ innebunita a aripilor. Singele si rugina se amesteca. Cineva/ sta cu ochiul lipit de cupola si ne priveste.“ Poate si aceasta senzatie, ca privirea celorlalti poate fi la fel de acuta, creeaza anxietate, retractilitate si chiar o anume spaima. De aici si recurenta tema a intoarcerii acasa. „Acasa, trag/ draperiile si incep sa sterg praful. Fac zgomot, cit mai mult cu/ putinta, ca sa nu aud televizorul vecinilor.“ (VI)

Scriam ca poezia Doinei Ioanid imi aminteste scurt-metrajele experimentale. In aceasta poezie nu se vorbeste. In schimb zgomotul exista. El tine de freamatul lumii din jur, dar si de o anume isterie careia poeta ii opune fie retragerea, fie, in sens poetic, o descriere exacta menita sa-i anihileze efectele. Poemul XXV mi-a amintit o instalatie cu trei ecrane uriase pe care rula filmul iesirii din apa a unui trup aparent inert. Tacerea totala era brusc intrerupta de miscarea trupului difuzata la o intensitate imensa. „Intinzi mina/ dupa paharul cu apa. Stropii se rostogolesc pe podea ca/ niste margele./ Zgomotul lor farimitind tacerea./ Pulberea se/ asterne pe mobile. Apoi tabloul se recompune“. Am senzatia, scriind aceste versuri ale Doinei Ioanid, ca intre poezia ei si instalatia lui Peter Bogers: Play-Rev-Play, exista o comunicare spirituala la sfirsit de secol si mileniu. Sa tina aceasta „comunicare“ de estetica minimalista despre care scrie Mircea Martin incercind sa defineasca poezia Doinei Ioanid?
Cert este ca intr-un orizont al poeziei care revine obsesiv la copilarie si adolescenta, orizont deschis la mijlocul anilor ’80 de Simona Popescu, poezia Doinei Ioanid aduce o nota de originalitate. Ea nu e data de „raceala“ privirii, ci de riscul stapinit de a cauta reliefuri in discursul aparent (foarte) alb al existentei.