Clocviul
internațional organizat de Grupul de cercetare asupra romanului magrebian de la
Facultatea de Litere de la Manouba (Tunisia, 10-11 dec. 2004) a dezbătut despre
scoaterea acestuia din impasul temelor de ruptură și continuitate în care
critica îl închisese, incitînd la o interogație asupra posibilităților lui de a
avea acces la o durabilă și promițătoare renaștere și concentrîndu-și atenția
asupra mutațiilor capabile să transforme acest spațiu literar de o excepțională
dinamică creatoare cu ajutorul unor adevărate tentative de reorientare
tematică. Dezbaterile s-au desfășurat pe trei axe: motivațiile culturale și
ideologice ale noii generații de scriitori, constantele tematice și formale în
romanele recente și modalitățile de abordare a acestui tip de literatură –
oferind, astfel, un cadru optim reflecțiilor destinate depășirii tematicilor
tradiționale ale denunțării și revoltei și invocîndu-se operele unor noi
scriitori ca Yasmina Khadra, Anouar Attia, Boualem Sansal, Foued Laroui sau
Azouz Begag.
Din
perspectiva istoriei literare, această nouă generație de scriitori se recunoaște
în linia lăsată de iluștrii lor predecesori provenind din același univers socio-cultural,
așa cum, omagial, Yasmina Khadra îl citează pe Albert Camus: „Nu pretind
nicidecum să ating măcar pe departe geniul lui Camus, dar îmi permit să cred în
ceea ce el m-a învățat: acolo unde gestul eșuează, verbul poate reuși. Dacă
absurditatea ne denaturează pe alocuri – adesea din cauza vanităților noastre
–, literatura reușește să ne ajute să triumfăm în fața impasurilor, căci ea
este unica oglindă capabilă să ne capteze imaginea fără să se spargă“ (Magazine
littéraire, n. 18, janvier-février 2010, hors-série).
Vacuitatea
existențială și vidul
identitar
Ne vom opri
aici asupra unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori ai noii generații a
literaturii magrebiene contemporane de limbă franceză, romancierul algerian
Boualem Sansal. Interzis în propria țară, autorul a fost publicat, recunoscut și
premiat în mai multe rînduri în Europa, mai întîi în 1999, pentru primul său
roman Le Serment des Barbares (Jurămîntul barbarilor), apoi în 2008 cu Marele
premiu al francofoniei pentru romanul Le village de l’Allemand (Satul neamțului)
și, în fine, anul acesta, cu prestigiosul Premiu pentru pace la Salonul cărții
de la Frankfurt pentru ultimul său roman, Rue Darwin (Strada Darwin).
Dominată de
căutarea dureroasă a identității mutilate a omului într-o Algerie sfîșiată de
violența războiului civil din trista perioadă a „deceniului negru“, proza
sansaliană dezvăluie astăzi una dintre cele mai curajoase și mai originale voci
capabile să denunțe forța mortiferă a extremismelor, a totalitarismului și a
islamismului. „Islamul a devenit o lege terifiantă care nu edictează decît
interdicții, pune la zid îndoiala și ai cărei zelatori sînt din ce în ce mai
violenți“, declară autorul într-un interviu recent în revista L’Express din
24/08/2011.
Aceeași
constatare a vacuității existențiale, a vidului identitar o face și Yazid,
personajul principal al romanului Rue Darwin, pentru care Adevărul – majuscula
își are aici toată importanța, cuvîntul devenind „mai puternic decît Dumnezeu,
decît moartea, răul, timpul și tot restul“ – nu mai este decît „un mit, un
mesaj nedescifrat indescifrabil, amintirea unei vieți anterioare, o voce de
dincolo“. Căci ce valoare ar mai putea să aibă una sau alta dintre formele
multiple ale acestui adevăr fragmentat pentru o ființă complet deconstruită,
fără nici o urmă identitară: „Descopeream că tata nu era tatăl meu și că tocmai
murise; că mama nu era mama mea și că tocmai dispăruse; că adevărata mea mamă
era o necunoscută care m-a conceput cu niște necunoscuți de ocazie într-o casă
interzisă și care a dispărut la rîndul ei. Nu rămînea decît Djéda, și mai
tîrziu am aflat că nu era bunica mea, ci sora mai mare a bunicii mele, care
nu-mi era nici ea bunică, așa cum nici fiul ei nu-mi era tată“.
Chestionarea
devine un exercițiu dificil, dacă nu imposibil, în fața unui răspuns,
obligatoriu dureros prin absența completă de sens redemptor: „Eram copilul
neantului și al înșelăciunii, mă simțeam foarte singur și trist. Și zdrobit de
rușine, cum am fost toată viața mea. Din acea zi, figurile copilăriei mele
mi-au dispărut din memorie. O amnezie pe care n-am reușit niciodată să o
înving. (…) Această perioadă a devenit pentru mine îndepărtată, ascunsă sub
ruinele unei lumi îndepărtate, opace și periculoase, populate de fantome fără
chip, prinse într-un cumplit imbroglio de care mă atașau legături de trup și
sînge“.
În această
lume fantomatică, singur miracolul îl va mai putea readuce pe Yazid pe urmele
unui trecut obsesional, adormit doar pe jumătate în memoria reînviată de o voce
interioară care, la moartea mamei, în prezența celor cinci frați și surori
reuniți cu ocazia acestui trist eveniment, îi va șopti în mod premonitoriu:
„Du-te, întoarce-te pe strada Darwin“.
Întoarcerea
inițiatică pe strada copilăriei, în cartierul sărăcăcios Belcourt din Alger, îi
va deschide lui Yazid poarta miraculoasă a redescoperirii propriei istorii:
născut în sînul clanului Kadri, condus cu o mînă de fier de bunica Lalla Sadia,
numită Djéda, șefă a clanului și matroană a unui „falanster aproape autarhic“,
Yazid va fi scos, după moartea tatălui său biologic, din această structură
familială și se va trezi, luat prin efracțiune la vîrsta de opt ani, în sînul
unei familii necunoscute care, prin forța lucrurilor, va deveni a lui, cu o
femeie căreia îi va spune mamă și un bărbat devenit tatăl său, cu frați și
surori în mijlocul cărora se va simți întotdeauna stingher. Va urma un adevărat
periplu dureros, într-o lume peste care timpul a trecut cu cruzime (Farroujia,
adevărata sa mamă, Douad, fratele său refugiat la Paris, au murit de mult) și
care face imposibilă orice întoarcere reparatorie, condamnîndu-l pe Yazid să
trăiască ancorat în secretul unei eterne și nebănuite memorii, care-i repetă că
singură „forța locurilor copilăriei în amintirile noastre nu moare, nu se ofilește
și nu duce niciodată lipsă de noi amintiri pe care să ni le ofere“, într-un
amestec unic de uimire și fragilitate a ființei ce se deschide către lume: „Ah,
copilăria, ce aventură, ce gigantescă schimbare pentru niște umeri atît de
firavi, cît de multe mistere la fiecare pas, ce descoperiri surprinzătoare,
cîte pericole și cît de imense întristări!“.
Între un
„prea devreme“ și
un „prea tårziu“
Romanul nu
oferă nici o ieșire din această complicată înșiruire de secrete de familie
păzite cu sfințenie peste generații, nici din solitudinea care face din Yazid o
ființă condamnată la o eternă suferință. Autorul nu ne oferă nici o cheie
narativă la această încercare de călătorie inițiatică, convins că „singurul
necunoscut adevărat sîntem noi înșine“, că uneori „este mai sănătos să trăim cu
cei care nu ne cunosc decît cu cei care nu ne mai recunosc“. Totul pare deci
consumat și ireversibil, condamnat în secret la un inevitabil decalaj în timp
între un „prea devreme“ și un „prea tîrziu“ (nu este aceasta definiția timpului
pierdut?) pe care singur destinul știe să le mînuiască și făcînd să dispară
timpul real, invadat de o perpetuă nostalgie (al cărei sens de nostos-algia,
întoarcere a durerii, își are aici toată forța).
Tema eternei
căutări a identității își găsește în Rue Darwin o expresie desăvîrșită,
insistînd asupra caracterului destructor, schizofrenic al disimulării
adevărului, permițîndu-i să devină „un mesaj nedescifrat indescifrabil“, cum
spuneam mai sus. „Refuzîndu-mi propriul adevăr – scrie autorul – , negînd o parte
din mine fără să o accept în mod clar pe cealaltă, m-am închis într-o
ambiguitate, am sfîrșit prin a nu mai fi nimic, o ființă tulbure și
inconsistentă, fără viitor, căci fără trecut, și lipsită de prezent.“
Cunoscînd
pozițiile lucid-critice ale lui Boualem Sansal la adresa regimului totalitar
algerian și a complicității cu încrengăturile islamiste și corupția de stat, nu
ne putem împiedica să nu facem pasul către o similitudine între destinul
singular al personajului său și cel al poporului algerian sfîșiat între zonele
tulburi ale unei istorii chinuite de violență, de colonialism și ale unuirendez-vous manqué cu Istoria. În felul acesta, căutarea de sens din mesajul
lui Yazid poate fi transpusă asupra destinului acestui popor, pierdut el însuși
în culoarele labirintice ale Istoriei: „Și iată că întreaga mea viață de
taciturn și de solitar nu a fost decît mister și peripeții, murmure și tăceri
apăsătoare, o piesă de teatru tragi-comică cu regi și regine improbabile, cu
regate putrede și incestuoase, cu comploturi la tot pasul, cu moștenitori ieșiți
din întuneric, cu frați și surori cu zecile, cu adevărați falși și cu falși
care puteau fi adevărați, cu veri și verișoare cu sutele, pe cît de
aproximativi pe atît de alunecoși, piesă jucată fără încetare în mintea mea, în
timp ce, între două acte, pentru a ne îndepărta de suferințele noastre, se
petreceau în jur revoluții sîngeroase, ni se confirma că avuseseră loc dispariții
în masă, într-o stupefiantă discreție, erau descoperite gropi comune, mai vechi
sau mai noi, erau comise crime individuale, aproape anecdotice, dar care reușeau
să semene groaza peste două străzi, ba chiar peste un sfert de cartier din oraș,
și nenorociri fără sfîrșit, zi de zi, oră de oră, însoțite de torturi, atît
fizice cît și psihice, cu o voce din off, lancinantă și gravă, amintirea
vechilor holocausturi gigantești, că ne
întrebăm cum și de ce și cu ce drept mai sîntem încă în viață“.
Ancorat la o
întrebare fără răspuns și la căutarea unei imposibile soluții, aflat sub
imperiul crud al timpului căzut mereu alături de sensul destinului și al
Istoriei, romanul Rue Darwin invită la o introspecție la capătul căreia
întîlnirea cu adevărul despre noi și despre cei pe care-i purtăm în ființele
noastre nu este niciodată departe, ci întotdeauna surprinzătoare.
Dar nu este
acesta rostul literaturii, al verbului care învinge gestul neputincios și
complice, cum ne învață, într-o puternică lecție de eroism, autorul nostru, pe
care-l cităm în încheiere? Cuvintele lui sînt ca o oglindă pentru fiecare
dintre noi. Important e să ne putem privi în ea, restul aparține fiecăruia – să
numească extremismul și nebunia pe care le-a avut sau le are de traversat:
„Sărmanii de noi, noi care credeam că lucrul pe care trebuia să-l facem era să
fugim din fața islamismului, cînd, de fapt, aceasta era cea mai rea soluție,
căci îi ofeream spațiu pentru a se propaga și a masacra tot mai mulți oameni.
Era ca o complicitate cu detonare întîrziată la o crimă împotriva umanității ce
urma să se petreacă; mîine sau poimîine vom ajunge să ne dăm seama. Cei lași
vor plăti dublu, fiindcă nu au înțeles și fiindcă au fugit. Li se va reproșa de
asemenea faptul că au tăcut. E mare crimă tăcerea. Cea mai mare dintre toate
(s.m.)“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters