Nr. 733 din 01.08.2014

Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Critica literara
Eseu
Memorii
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2003   |   August   |   Numarul 180   |   René Girard la 80 de ani

René Girard la 80 de ani

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Cunoscut in Romania mai ales ca autor al eseului de antropologie literara Minciuna romantica si adevar romanesc, ale carui intuitii si concluzii le reia si le amplifica in toate volumele urmatoare, René Girard este autorul uneia dintre cele mai influente noi reconceptualizari a mimesis-ului in secolul XX, emancipata de cea simplista („imitatie“=lipsa de autenticitate), criticata oarecum recent de... Noua critica. La fel de importanta este dezvaluirea esentei profund crestine a mecanismelor ascunse, dar esentiale ale literaturii europene moderne. Numai ca demonstratia se constituie, treptat, intr-o apologie. Astfel, opera antropologului se inchide. In acelasi curs argumentativ axiologizant se inscrie, pina la urma, mimesis-ul girardian: marca a pacatului in fiinta umana, care trebuie, prin recursul la sursele sacrului si prin practicarea manifestarilor lui, sa il exorcizeze. René Girard, om al istoriei moderne, nu scapa disputei epistemologice europene dintre luminile ratiunii si credinta iluminatoare, dintre profan si sacru, care a opus, in Franta cel putin, doua tabere neobosite vreme de peste doua secole.

Eseistul s-a nascut la Avignon pe 25 decembrie 1923; studiaza la École des Chartes incepind din 1943. Isi incepe cariera universitara in Statele Unite, dupa cel de-al doilea razboi mondial, in 1947. Pentru inceput detine functia de arhivist-paleograf. Este primit ca doctorand la Universitatea din Indiana, preda apoi la mai multe universitati, printre care John Hopkins, Buffalo, Stanford.
Opera sa da dovada de o remarcabila coerenta, aceleasi concepte circulind pe aceleasi trasee argumentative. Caracterul adesea polemic al acestora din urma vine ca o consecinta a ambitiilor teoretice panantropologice care resping rationalismul care ignora religiosul, considerindu-l pe acesta din urma drept principiu fondator al unei intregi societati. Referinta centrala a operei este reprezentata de textele iudeo-crestine – sursa legitimanta a interpretarilor multor texte literare sau, dupa caz, psihanalitice (Freud) si structuralist-antropologice (Lévi-Strauss).

René Girard incearca sa ofere o explicatie culturala globala manifestarilor de violenta umana, eliminind interactiunea nietzscheana dintre apolinic si dionisiac si reducind aceste manifestari la „conflicte mimetice“, generate de o preexistenta „dorinta mimetica“ (eminamente dionisiaca si, ca urmare, permanenta sursa de violenta) detectabila in operele literare ale marilor scriitori europeni (Cervantes, Flaubert, Stendhal, Proust, Dostoievski si Shakespeare – referinta lucrarii Shakespeare. Les feux de l’envie, 1990). Polemica sa cu structuralismul si psihanaliza, dominante in perioada debutului sau ca scriitor (1961), ca si refuzul acceptarii principiului interpretativ, in voga in acea epoca, al imanentismului textual al literaturii, determina rezerva multor intelectuali fata de validitatea scrierilor sale. Peremptoriu in ton, cititor extrem de atent al textelor pe care-si sprijina argumentatia, refuzind tentatia tehnicitatii limbajului, opera lui René Girard ofera o grila hermeneutica originala intr-un context cultural cucerit de mania stiintificitatii sau a deconstructiei metafizice.
Lucrarea sa de debut (Mensonge romantique et vérité romanesque, 1961) constituie o buna initiere intr-o dinamica teoretica noua. Avem de a face atit cu o carte de antropologie culturala, cit si cu una de teorie literara. Ideea centrala este eterogenitatea dorintei, inteleasa ca vointa de posesiune, proiectata pe cele trei laturi ale unui triunghi mimetic: relatia subiect-obiect intermediata de un mediator (Don Quijote il imita pe cavalerul Amadis, Emma Bovary pe eroii lecturilor sale, naratorul proustian, aristocratia familiei Guermantes). Acest triunghi al dorintei mimetice, asimetric, explica bovarismul flaubertian, vanitatea stendhaliana sau snobismul proustian mai bine decit o face critica pozitivista de secol XIX.

Prezenta atributului mimetic se explica prin aceea ca fiecare dintre cele trei elemente componente ale triunghiului mimetic participa la o relatie de identificare: mediatorul poseda obiectul rivnit de subiect, iar subiectul incearca identificarea cu mediatorul si, in cele din urma, inlocuirea sa – pentru a putea intra in posesia obiectului. Se produce
atunci o criza mimetica, subiectul devenind dublul monstruos al mediatorului, criza rezolvata prin disparitia unuia dintre cei doi; obiectul isi pierde valoarea initiala, caci aceasta ii era conferita nu de calitatile sale intrinseci, ci de statutul sau de scop, de ideal al subiectului dorintei. Practic, asistam la un imprumut axiologic extins la dimensiunea unui cerc vicios: valoarea subiectului este conferita de anvergura obiectului dorintei sale si a eforturilor pentru a-l avea, valoarea mediatorului este data de posesia obiectului, iar cea a obiectului, de miza sa in disputa dintre subiect si mediator. Situarea diversilor agenti pe laturile acestui triunghi mimetic (pozitia este variabila si poate fi chiar dubla, o aceeasi persoana poate fi subiect al unei dorinte si mediator al alteia) desemneaza, in fapt, conditia lor ontologica.

Mimetismul presupune un disimulat dispret de sine, care nu poate disparea decit o data cu intrarea in posesia obiectului. Astfel este aplanata criza mimetica. Dorinta subiectului isi va gasi apoi alt obiect, deoarece fiecare subiect doreste acelasi obiect ca modelul sau, caruia-i devine rival. Exemplul religios este cel mai clar: triunghiul dorintei este alcatuit din om, divinitate si nemurire. Primul este subiectul, al doilea mediatorul, al treilea obiectul dorintei. Omul devine rivalul divinitatii, pe care cauta sa o inlocuiasca. Ajuns in posesia nemuririi, nu o data subiectul resimte noua sa conditie ca pe o povara si o abandoneaza (ca in interpretarea noiciana a basmului Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte).
Relatia aceasta triunghiulara implica raporturi de putere (insa nu atit repercutate la nivel social, ca la Foucault, cit investite metafizic): dorinta fiind mimetica, mediatorul poate imita dorinta subiectului, intetind-o astfel, redublind-o. Este implicata aici clasica idee a fortei ontologice a mastii – être c’est paraitre. Fiinta parelnica, proteica, este avantajata in raport cu cea prizoniera reprezentarii unice. Ambiguitatea distruge ordinea, o anumita ordine mundana in care fiecare are locul sau prestabilit. In urma izbucnirii conflictelor generate de dorinta mimetica, violenta se instaureaza pina in momentul in care asistam la o noua distributie a pozitiilor in punctele unui nou triunghi mimetic.

Aceasta schema euristica a lui Girard induce ideea timpului circular anistoric, mitic, fapt care poate submina relevanta cultural-antropologica a scrierilor sale, lasind intacta doar valoarea lor literara.
Totusi, cvasiautismul social al acestei teorii este cautionat de o plauzibila inscriere a sa in istorie: Revolutia franceza marcheaza o ruptura in istoria dorintei. Imitarea lui Hristos sau a lui Amadis (de catre Don Quijote) exprima o mediere externa: mediatorul are un statut ontologic superior subiectului, deci rivalitatea nu poate provoca decit un conflict simbolic. In lumea moderna insa, medierea interna ia amploare, o data cu sublimarea transcendentelor. Mimetismul nu poate fi lichidat prin mijlocirea actiunii sociale, deoarece transcende clasele sociale. El poate fi, insa, constientizat de catre subiect printr-o revelatie expiatorie (paralela cu tragedia antica vine de la sine: catharsis-ul precede moartea, care, iluminata de revelatia expierii suferintei, asigura subiectului accesul la transcendenta, refuzat atita timp). Astfel, Don Quijote, Julien Sorel sau naratorul proustian (dar si Fat-Frumos din Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte sau Pascal in momentul Memorialului, dar nu si Meursault, Strainul lui A. Camus si, tot mai putin, eroii literaturii contemporane) au, fiecare, revelatia sensului existentei lor pamintesti, ca si a prelungirii sale transcendente.

Influenta – preluata critic – a lui Nietzsche asupra demersului teoretic girardian se vadeste in insistenta cu care filozoful francez grefeaza dezvoltarea constiintei crestine pe o morala resentimentara. In calitate de subiect, omul este inamicul mediatorului, al posesorului obiectului dorintei. In calitate de mediator, omul isi incita rivalul la o cursa asimptotica si inegala pentru obiectul rivnit.
Tema violentei mimetice este subiectul unei alte lucrari girardiene de referinta, La Violence et le sacré, 1972, in care se demonstreaza ca linsarea unui tap ispasitor (urmat de divinizarea sa) reprezinta pentru o comunitate singurul mijloc de redobindire a pacii. Sacrificiul nu este decit repetitia ritualizata a violentei fondatoare, rolul sau este acela de a marca diferentele sub forma institutiilor sau interdictelor (mai presus de toate, diferenta intre natura si cultura, caci crima ritualizata, culturala, blocheaza escaladarea periculoasa a violentei nezagazuite, naturale). Girard reduce dorinta mimetica la univocitatea unei structuri capabile de a explica totul: raporturile interindividuale constituite din dorinta si violenta, epifania sacrului, care reprezinta solutia acestui conflict, constituirea unei comunitati in jurul sacrului care actioneaza ca o fabrica de victime.

Alaturi de Nietzsche si Freud, Marx este la rindul sau desfiintat de aceasta antropologie dionisiaca. Violenta mimetica apare ca termen-cheie in interpretarea tragediei antice, esenta acesteia constind in evidentierea simetriei partenerilor de confruntare. Acestia se cred radical diferiti, dar nu sint decit niste dubli monstruosi. In ciclul teban, de exemplu, fiul isi infrunta tatal tot asa cum, in generatia urmatoare, fratii se vor infrunta intre ei: tragedia este o criza a diferentelor. In capitolul Freud et le complexe d’Œedipe, conflictul dintre tata si fiu este de sorginte mimetica, afirma Girard, identificarea freudiana nefiind, in primul rind, o incercare a fiului de a se apropia de mama, „obiectul dorintei“, prin intermediul unei atractii libidinale. „Dorinta mimetica nu este inradacinata nici in subiect, nici in obiect, ci intr-o terta persoana care doreste la rindul ei si a carei dorinta e imitata de subiect“1. Realizarea violenta a acestei identificari prin incest si paricid nu-si arunca anatema doar asupra lui Oedip, ci asupra intregii comunitati care-l desemneaza ca responsabil al nenorocirilor abatute asupra ei. Oedip nu este, in realitate, decit o victima ispasitoare (aceasta ipoteza nu ii apartine insa autorului, dupa cum el insusi marturiseste, ci Mariei Delcourt)2.

In Totem si tabu, Freud avusese geniala intuitie a crimei fondatoare, dar gresise considerind-o preistorica, intrucit, sustine Girard, crima sacrificiala instaureaza doar o pace temporara, pina in momentul in care tensiunea mimetica explodeaza din nou. Inconstientul, refularea, ca trasaturi inradacinate in natura umana intr-un moment originar, sint denuntate de filozoful francez ca falsificari „platonizante“. El schiteaza, in schimb, un portret antropologic supus imanentei unei dinamici rituale a vietii (in acest sens se inscrie si critica, mult mai radicala, a platonismului facuta de Gilles Deleuze). Astfel, e bine sa subliniem, René Girard reconverteste timpul modern, desacralizat si esuat in istorie, in timp mitic, ciclic, pe circumferinta caruia manifestarile autentic umane sint indisolubile spiritului religios: „Prezenta religiosului la originea tuturor societatilor umane este neindoielnica si fundamentala“3.
Substanta polemica a scrierilor sale nu dispare nici intr-o a patra lucrare a sa, Des choses cachées depuis la fondation du monde, 1978. Marcel Mauss si Lévi-Strauss sint criticati pentru ca nu au vazut in schimbul ritualizat (schimbul de daruri, potlatch) fata si reversul conceptului de mimesis: mimesis-ul de apropriere (care genereaza dorinta mimetica) isi are negativul in mimesis-ul de renuntare (oferta darului). Aceste schimburi reglate prin interdicte si obligatii sint efectul polarizarii violentei impotriva victimei ispasitoare: prin sacralizarea acesteia se poate ajunge la originea transcendentei religioase. Marx, Nietzsche si Freud, crede Girard, nu au fost capabili de a sesiza esenta violentei care da nastere sacrului si suscita victime. Pentru Girard, ei nu sint decit prizonieri ai unei iluzii: „Aceste forme intelectuale nu-si ating niciodata scopul si se transforma in sisteme dogmatice, incapabile, in consecinta, de a renunta cu adevarat la sacrificial“ – cind, de fapt, „totul se poate reduce la mecanismul reconcilierii victimare“4.

René Girard critica, deci, toate incercarile de a transforma stiintele umane in stiinte „tari“ sau presupozitiile idealiste pe care se sprijina primele (Marx, Freud, Mauss, Hubert, Lévi-Strauss, Lacan), il critica si pe Nietzsche pentru a fi situat, aleator, resentimentul doar in constiinta „sclavilor“ (in opozitie cu generozitatea „stapinilor“). Grila de interpretare propusa de autor arunca o lumina analitica noua asupra sado-masochismului, asupra narcisismului, asupra homosexualitatii. Mimesis-ul este o tara metafizica, o pedeapsa care ne atinge pe toti si care nu poate fi exorcizata decit printr-o conversiune religioasa. „Cum sa traiesti fara ignoranta sacrificiala, fara o victima ispasitoare?“ – este intrebarea ultima a unei antropologii care considera esentiala inlocuirea logos-ului violentei cu acela al iubirii. Nu este mai putin adevarat ca antropologia girardiana reprezinta ea insasi, alaturi de psihanaliza sau de etnologia structuralista, un sistem inchis. Are insa marele merit de a readuce in prim-planul reflectiei culturale – intr-un moment delicat – sacrul, valorile crestinismului si, o data cu ele, conditia noastra de fiinte religioase.

P.S. In articolul meu Traduceri... din Observatorul cultural Nr. 176 s-a strecurat o neatentie. Prefetele editiilor romanesti ale romanelor lui Amélie Nothomb sint semnate, cum de altfel am scris si eu, dar apoi m-am contrazis, de Al. Calinescu, nu de Livius Ciocarlie. Iar in privinta complezentei celor doi reputati intelectuali romani fata de productiile literare pe care le-au girat, daca am exagerat, am facut-o, cit inca e posibil, preventiv. Profilaxia e mai usoara decit tratamentul.

______

1. Violenta si sacrul, traducere de Mona Antohi, Bucuresti, Editura Nemira, 1995,
p. 184.
2. Ibidem, p. 106.
3. Ibidem, p. 102.
4. Des choses cachées depuis la fondation du monde, 1978, p. 148. Traducerea fragmentului imi apartine.

 
 
 
Cele mai citite articole
Cum se face o porcărie (I)
Procesul Vișinescu la București (IV): A fost Rîmnicu Sărat un continuator al experimentului Sighet?
Avignon, un festival politic. Din toate punctele de vedere
BIFURCAŢII. Master
„Un subiect e cu atît mai universal cu cît e mai local“
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Aletheea