OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel de-al saselea si ultimul volum din Biografia ideii de literatura a lui Adrian Marino se incheie cu un Epilog (p. 233-240) in care autorul prezinta recapitulativ intregul ciclu si isi evalueaza propriul demers. Cele nici opt pagini concentreaza programul unuia dintre cei mai importanti critici si teoreticieni romani din ultimele decenii, ceea ce indreptateste un comentariu separat, dincolo de analiza cartii in ansamblu (noul volum al Biografiei… a fost deja prezentat de catre Monica Spiridon in numarul 33/2000 al Observatorului cultural).
Dar mai este ceva: Epilogul are la rindul lui un… „epilog“ de-a dreptul senzational. In paragraful sau final, Adrian Marino anunta ca renunta definitiv la „studiile critico-literare“ pentru a se consacra „criticii de idei“ si „ideologiei propriu-zise“. O decizie care – si ea – se cere comentata ca un eveniment rasunator. Si – de asemenea – o decizie care face din programul sintetic din restul Epilogului un fel de privire retrospectiva asupra intregii opere a lui Adrian Marino, asupra unei indelungate aventuri critico-teoretice pe care autorul – nota bene, octogenar incepind de anul viitor! – o abandoneaza pentru a trece intr-o noua etapa…


Programul unui fost critic si teoretician literar

Cum isi vede Adrian Marino actiunea culturala de pina acum? In stilul sau impetuos, direct, „artagos“, el se autodefineste in contextul cercetarii literare romanesti – sau, mai exact spus, prin contrast cu contextul imediat. Mereu polemic, vorbeste, ca de atitea alte ori, despre eterna noastra „carenta“ in materie de „reflexie literara sistematica“, indicatoare a unei „subdezvoltari culturale“. „Lucrarile fundamentale, de baza“ ne lipsesc, continuind – in schimb – sa prolifereze „publicistica literara“. Or – isi reia Adrian Marino mai vechi asertiuni – „numai cu «cronici» de stricta actualitate, fragmente ocazionale si improvizatii pretins «eseistice», poligrafie critica diletanta, prolifica si redundanta, cu talk-show-uri nu se poate construi o cultura“. Si inca: „O cultura numai de culegeri si «fragmente» – oricit de bine scrise – este si ramine, orice s-ar spune, o cultura minora“. Pentru a construi una „majora, articulata si fundamentata“ e nevoie de un „echilibru intre «imagine» si «idee», «tot» si «parte», «fragment» si «sinteza», «actualitate» si «perenitate», cu accentul pus pe constructia rezistenta“. Insa – de fapt – programul lui Adrian Marino are in vedere doar termenii „maximalisti“ ai acestor opozitii. Nu-si ascunde nici o clipa verdictul: am avea „o cultura mica, in mod predominant si uneori aproape exclusiv de «poeti» si «publicisti»“, o „«critica» dominata (adesea pina la obsesie) de ideea «creatiei» doar in sens exclusiv beletristic (portrete, parafraze evocatoare, «formule fericite», «imagini critice», stil sugestiv etc., vechile marote ale «impresionismului», total perimat pe plan european si international)“. „Jurnalismul literar“ isi are „rostul sau informativ si mediatic“, „dar problemele literaturii se rezolva, in adincime, la alt nivel si cu totul alte instrumente de lucru“.

Prin contrast, Biografia ideii de literatura, ca si alte titluri importante ale lui Adrian Marino, ca si – in fond – opera sa critico-teoretica in ansamblu au tradus o implacabila vointa de a oferi „lucrari de referinta, de biblioteca, de sinteza si eruditie“, „de reflexie organizata, critica si amplu documentata“, „sistematice“, cu un „sens profund cultural“. „Operatie deloc simpla“, dusa la bun sfirsit „printre multe obstacole, impotriva curentului general“, cu „munca tenace, continua si sistematica“, singura solutie de a nu repeta „eterna improvizatie“ care a tot dus la „initiative mereu ratate sau semiratate, proiecte incepute si esuate“, la „multe alte esecuri de acest gen“.

Pe de alta parte, autorul a gindit Biografia ideii de literatura – si iarasi se poate generaliza – ca pe „un proiect pur personal“, opus „modelor“ sau „culturii romane epigonice, de simpli compilatori, imitatori, elevi, discipoli, suiveurs etc.“, „un pas mai departe in istoria ideii de literatura fata de René Wellek si Robert Escarpit“ si – pina la urma – tot o „creatie“, caci „si astfel de sinteze sint «creatii», dar de alt ordin“. Privitor la scriitura propriu-zisa, Adrian Marino isi reafirma – de asemenea – vechile optiuni: il intereseaza „stilul ideilor“, „limpede, fara «flori de stil»“, „redactarea sobra“, „riguroasa“, „rece“, „cu cea mai mare limpezime posibila, percutant si cit mai convingator posibil in planul ideatic“, cu o „anume «clasicitate»“. Iata si proiectul Biografiei… expus pe scurt, in citeva rinduri: „Sensul esential este ilustrarea unui «model» intrinsec al ideii de literatura, documentat in timp si spatiu. Am incercat sa demonstram recurenta unor constante, permanenta – latenta, «camuflata» sau nu – a unor invariante teoretico-literare, realitatea unui «model» sau «tip ideal» al ideii de literatura. O contributie, sa-i spunem «personala», la definitia literaturii si a teoriei literaturii in general“.

In loc sa-l rezum la rindul meu, am preferat sa-l citez pe Adrian Marino astfel incit din chiar montajul frazelor sa se deduca si ardenta proiectului sau auctorial. „Sobrietatea“, „rigoarea“, „raceala“ nu exclud – intr-o combinatie oximoronica – fervoarea, devotiunea, pledoaria pasionata si chiar – as adauga – o anume ingenuitate a implicarii, in sensul conservarii unei bune doze de entuziasm pe care – altfel – timpul, virsta, experienta, eruditia ar risipi-o. Isi asuma si un model de acest tip: cel al „pasoptistilor“ nostri, carora le elogiaza spiritul „iluminist“, „adesea «mesianic»“, caracterizat exact prin „entuziasm si pasiune“, „devotament si putere de sacrificiu“, precum si prin „convingerea absoluta in rolul precursor si militant al ideilor“…


Bilantul literatului si perspectivele ideologului

„In sfirsit, o «confesiune» (indiscreta). Cu incheierea acestei Biografii am spus definitiv «adio» acestui gen de studii. Si, in general, studiilor critico-literare“: asa suna anuntul renuntarii la domeniul in care Adrian Marino si-a desfasurat pina acum cea mai mare parte a actiunii sale intelectuale.

Explicatia pe care ne-o ofera – interesanta si oarecum surprinzatoare – tine de structura propriei personalitati si totodata de istoria deceniilor trecute: autorul declara ca preocuparea sa reala a mers „in directia ideilor si a ideologiei propriu-zise“ si ca orientarea spre literatura s-a datorat „constringerilor ideologice ale regimului comunist“. Dupa cum se stie, in anii ’50 Adrian Marino a fost detinut politic, cu domiciliu obligatoriu in Baragan. Fireste, i-ar fi fost imposibil ca, dupa „reabilitare“ dar tot intr-un stat totalitar, cenzura sa-i permita sa se exprime ca ideolog politic independent. Drept care se defineste acum ca „intr-un sens, un autor deviat, ca sa nu spunem constrins de imprejurari, de la adevarata sa identitate intelectuala: de critic de idei si de ideolog“. S-a manifestat ca atare abia dupa prabusirea comunismului. De-atunci incoace, a produs un sir de antecedente ale „noii“ sale ipostaze – vezi volumele Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale (1995), Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana (1996), antologia Revenirea in Europa. Idei si controverse romanesti. 1990-1995 (1996) si Cenzura in Romania. Schita istorica introductiva (2000), precum si numeroase alte interventii publice si publicistice. In prelungirea lor, Adrian Marino isi propune „pina la… sfirsit, doar recenzii, articole, studii si volume de critica de idei si de ideologie propriu-zisa“, si anume „de tip «iluminist-liberal», bineinteles“, „singura ideologie intr-adevar adecvata si necesara realitatilor romanesti actuale si, mai ales, de perspectiva“.

Cu putine exemple ilustrative, renuntarile si reorientarile voluntare ale criticilor fac – totusi – o serie in cultura romana. Cel mai cunoscut caz e al lui Vianu, care a decis la un moment dat sa abandoneze cronica de carte curenta si sa devina estetician si comparatist. Mai aproape de noi, Livius Ciocarlie si-a anuntat la inceputul anilor ’80 retragerea din critica si teoria literara, dar in favoarea prozei (ce-i drept, si-a tradat in parte hotarirea, volumele sale de jurnal fiind presarate cu notatii si analize pe marginea unor carti si autori). Spre sfirsitul aceluiasi deceniu a abandonat comentariul noutatilor literare si Mihai Dinu Gheorghiu, care s-a intors la adevarata sa vocatie si formatie, aceea de sociolog si de sociolog al culturii. Cu totul neobisnuit la Adrian Marino e momentul cind schimbarea de orientare se produce: nu in tinerete sau la mijlocul vietii, ci la senectute. Entuziasmul si efervescenta sa intelectuala vin in compensatie!

Ar fi – apoi – de spus cite ceva in legatura cu ce ramine in urma renuntarii sale la literatura si la teoria literara. Cele sase volume ale Biografiei… sint incheiate, insa n-a fost dus pina la capat Dictionarul de idei literare, din care Adrian Marino a publicat un singur tom (1973), acoperind literele de la A la G. Mai inainte aparuse Modern, modernism, modernitate (1969), tertet de capitole care ar fi urmat sa intre la litera M. Altele asteapta – probabil – in fise, nescrise sau doar partial scrise. Desi autorul a vrut atit de mult sa rupa cu „traditia“ proiectelor esuate, marele sau Dictionar… va ramine neincheiat. O justificare – cam speculativa, admit – ar fi aceea ca Hermeneutica ideii de literatura (1987) si Biografia… (1991-2000), care nu se abat de la metoda de lucru din Dictionar…, compun practic un enorm capitol consacrat insusi conceptului generic al enciclopedicului proiect si – mai mult – constituie un summum, sinteza dincolo de care n-ar mai fi avut rost intoarcerea la analiza detaliata a altor termeni literari…
Cit despre perspective, stim de pe-acum cite ceva. Recentul volumas despre cenzura va fi urmat de o ampla sinteza pe aceeasi tema, la care autorul lucreaza intens. Pina atunci, ii va aparea o carte-dialog realizata de Sorin Antohi – si vor mai fi fiind si alte proiecte. Entuziastul Adrian Marino, ideologul Adrian Marino merge – vasazica – intins inainte in „noua“ sa cariera!…