Administraţia publică românească
se află într-o permanentă căutare a formei perfecte, cea
care ar trebui să asigure utilizarea eficientă a resurselor
financiare, logistice şi umane, pentru îndeplinirea
obiectivelor din programele de guvernare. Administraţia culturală
nu face excepţie. Numai că, dincolo de această goană continuă
spre realizarea obiectivelor propuse, justificările care
fundamentează schimbările nu sînt, întotdeauna,
conforme cu principiile programelor de guvernare şi ale politicilor
publice ministeriale.
Astfel, descentralizarea şi reducerea
numărului de posturi au devenit, cel mai adesea, scopuri în
sine ale măsurilor luate de Minister, indiferent care sînt
principiile enunţate în documentele programatice (ca, de
exemplu, Programul de Guvernare, Planul Naţional de Dezvoltare
2007-2013, Strategia pentru descentralizare în domeniul
culturii etc.). Desigur, ne întrebăm cum de, în pofida
măsurilor luate de fiecare ministru, la rîndul său, următorul
ministru constată că restructurarea în cultură nici n-a
început şi că el este primul, din şirul miniştrilor
postdecembrişti, care trebuie să înceapă, în sfîrşit,
restructurarea (actualul ministru, al 13-lea, în acest şir, nu
face excepţie de la regulă). Răspunsul stă nu doar în
demagogie, ci şi în faptul că, din cînd în cînd,
se constată necesitatea înfiinţării unor noi instituţii sau
a aducerii unora, din grija altor autorităţi, în subordinea
Ministerului, astfel încît numărul instituţiilor
centrale nu pare să scadă semnificativ. Totuşi, dacă în
perioada 2005-2008, de exemplu, au fost înfiinţate, în
subordinea Ministerului, Institutul Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“, Centrul de Studii
şi Cercetări în Domeniul Culturii, Centrul de Consultanţă
pentru Programe Culturale Europene şi Administraţia Fondului
Cultural Naţional, în vreme ce Muzeul Naţional „George
Enescu“, Centrul Cultural „Sala Palatului“ şi Centrul Cultural
Topliţa au fost aduse din subordinea altor autorităţi (aşadar, în
total, şapte instituţii), nu mai puţin de alte 14 instituţii au
fost desfiinţate sau au fost trecute, de la Minister, altor
autorităţi. Există, evident, justificări pentru fiecare dintre
aceste mişcări. Simpla lor înşiruire ar depăşi cu mult
spaţiul alocat acestei discuţii. Actualele comasări şi reduceri
de personal nu au, însă, decît o singură justificare
majoră (cu o excepţie): dorinţa de a îndeplini cerinţele
FMI. Trecînd peste reducerile de posturi, din cele şase
reorganizări instituţionale anunţate, excepţia amintită este
desfiinţarea Centrului European de Cultură din Sinaia, care fusese
îndelung pregătită (începînd din 2007).
Nu are rost, aşadar, să căutăm vreo
raţiune anume în celelalte cinci reorganizări. Ele nu se vor
regăsi, oricum, în nici una dintre politicile publice
pregătite ani la rînd în Minister şi corelate cu toate
celelalte politici publice ale Guvernului. Se va ajunge, din nou, în
situaţia în care politicile vor trebui puse post factum de
acord cu deciziile politice, în loc să le fundamenteze pe
acestea. S-ar putea spune, pe de altă parte, că nimic nu se pierde,
din moment ce activitatea instituţiilor desfiinţate este preluată
în alt cadru organizatoric. Totuşi, aceasta va fi afectată,
în toate cazurile, chiar şi în cel mai puţin „dureros“
(cel al unificării Institutului Naţional pentru Memoria Exilului
Românesc cu Institutul pentru Investigarea Crimelor
Comunismului). Dacă desfiinţarea singurei agenţii publice de
impresariat artistic (prin unificarea Artexim cu Centrul Cultural
„Sala Palatului“) ar putea avea consecinţe negative doar dacă
nu va fi posibilă absorbirea şocului reorganizării pînă la
viitoarea ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional
„George Enescu“, problemele reale apar în celelalte cazuri.
Institutul Naţional al Monumentelor
Istorice (INMI) se ocupa, în principal, de cercetare
fundamentală şi de proiectare pentru activităţile de protejare
(în cel mai larg sens al termenului) a monumentelor istorice,
în vreme ce Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice asigura
organizarea licitaţiilor şi dirigentarea tuturor şantierelor de
restaurare finanţate de Minister. Cele două instituţii au mai
funcţionat sub acelaşi „acoperiş“ juridic, din 1990 pînă
în 1994, cînd s-a considerat că separarea activităţilor
va asigura mai multă flexibilitate şi va împiedica cheltuirea
excesivă a banului public. INMI derula şi proiecte cu finanţare
europeană.
Institutul Naţional de Cercetare în
Domeniul Conservării şi Restaurării (INCDCR) era singura
instituţie de acest fel din România. Creată prin lege, în
2000, ea asigura cercetarea fundamentală şi aplicată pentru tot
ceea ce înseamnă conservarea şi restaurarea patrimoniului
cultural naţional. Derulator de proiecte cu finanţare europeană,
este unificată, acum, cu Muzeul Naţional de Istorie a României,
doar pentru că are sediul în aceeaşi clădire cu acesta.
Dar cea mai ciudată comasare este
aceea a Centrului de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii
(CSCDC) cu Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale
Europene (CCPCE) şi cu Institutul de Memorie Culturală (cIMeC).
Institutul funcţiona din 1978, ca deţinător al bazelor de date
pentru patrimoniul cultural. Concomitent cu trecerea Listei
Monumentelor Istorice (în 1990) din sarcina sa în cea a
INMI, cIMeC şi-a diversificat activitatea, deţinînd baze de
date la fel de importante pentru instituţiile de spectacole. A
devenit integratorul iniţiativelor de digitizare a patrimoniului
cultural naţional, în cadrul Bibliotecii Digitale Europene, şi
derulator de proiecte cu finanţare europeană. CSDC a apărut din
necesitatea fundamentării politicilor publice în domeniul
culturii, asigurînd, cu alte cuvinte, temeiul moral al modului
în care sînt direcţionate resursele publice ale
culturii. În gîndirea iniţiatorilor înfiinţării
sale (între care mă număr), Centrul ar fi trebuit să
evolueze în direcţia transformării într-un adevărat
institut de cercetare, rezultatele muncii sale, puse la adăpost de
presiunea administrativă a Ministerului, fiind oferite oricărui
finanţator de activităţi în cultură. În fine, CCPCE
s-a născut prin desprinderea activităţii de consultanţă în
domeniu, exercitată, pînă în 2005, chiar de către
Minister, nu doar pentru a îndeplini o cerinţă expresă a
Comisiei Europene, ci şi pentru a asigura instituţiei nou create
posibilitatea derulării mai facile de proiecte europene.
Participarea operatorilor culturali din România la programele
Cultura (2000 şi 2007-2013), Media 2007-2013, Anul European al
Dialogului Intercultural, Anul European al Creativităţii şi
Inovării şi Europa pentru Cetăţeni a fost şi este posibilă şi
datorită rolului de pivot instituţional pe care îl joacă
CCPCE.
Problema pe care reorganizarea
instituţională o creează, în toate aceste cazuri, este aceea
că derularea proiectelor europene este ameninţată în mod
direct, fapt care poate diminua sumele (şi aşa insuficiente) pe
care România le primeşte, din surse europene, în
domeniul culturii. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca economiile
realizate, prin desfiinţarea cîtorva posturi de decizie şi
administrative (dar, din păcate, şi a multor posturi ocupate de
specialişti), să fie minate grav prin pierderi care vor afecta
operatori culturali publici şi privaţi, pentru cîţiva ani,
de acum încolo.
Virgil Ştefan Niţulescu este expert
în patrimoniu, fost secretar-general al Ministerului Culturii
şi Cultelor în mandatul lui Adrian Iorgulescu, inspector
guvernamental la secretariatul general al Guvernului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters