OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timp de sase saptamini, din iunie pina la sfirsitul lui iulie, la Sibiu s-a repetat Pescarusul, in regia lui Andrei Serban, un proiect facind parte din programul „Sibiu – capitala culturala europeana 2007“. Intre 28 iulie si 1 august, a avut loc o serie de repetitii deschise, snururi cu public, prima intilnire cu spectatorii a unei montari a carei premiera oficiala va avea loc in ianuarie, anul viitor. Pe 2 august, Serban se intoarce la Cluj, pentru finalizarea lucrului la Purificare de Sarah Kane, premiera fiind programata pentru 20 august. Pescarusul si Purificare sint primele spectacole semnate de Andrei Serban in Romania dupa plecarea sa de la Teatrul National din Bucuresti.
Tot ce veti citi mai departe sint opiniile lui Andrei Serban exprimate in timpul repetitiilor cu Pescarusul.

Teatrul National
„Radu Stanca“, Sibiu
n Irina Nikolaevna Arkadina – Maia Morgenstern/ Mariana Presecan
n Nina Mihailovna Zarecinaia – Andreea Bibiri/Cristina Flutur
n Boris Alexeevici Trigorin – Mircea Rusu/Adrian Matioc
n Konstantin Gavrilovici Treplev – Tudor Aaron Istodor/Adrian Neacsu
n Evgheni Sergheevici Dorn – Cornel Raileanu/ Doru Presecan
n Polina Andreevina – Cristina Stoleriu/ Florentina Tilea
n Ilia Afanasievici Samraev – Ovidiu Mot/ Dan Glasu
n Masa – Diana Fufezan/Raluca Iani/ Ofelia Popii
n Piotr Nikolaevici Sorin – Marian Ralea/ Gelu Potzolli
n Semion Semionovici Medvedenko – Serban Pavlu/Vasile Rata/Pali Vecsei
n Decorul: Andu Dumitrescu
n Costumele: Maria Miu
n Fundaluri pictate de Marielle Bancou
n Consultant artistic: Daniela Dima
n Regia: Andrei Serban

- Fara Nina, degeaba facem Pescarusul
Intr-un fel, pescarusul e Nina, Nina spune: Sint un pescarus? Nu, nu e adevarat. Sint o actrita. Si dupa aceea spune: Sint o actrita adevarata; intr-un fel, e personajul principal pentru ca e cel care incearca sa se rupa de iluzii. De iluzia gloriei, a succesului, a faptului ca traieste cu gloata, cu oamenii, cind, in realitate, o dispretuieste: vrea sa ajunga acolo, sus, linga elita, pe Broadway, unde doar cei faimosi reusesc sa patrunda. E iluzia tineretii: de aceea se indragosteste de Trigorin. Dupa ce el o paraseste si dupa seria ei de rateuri, Nina vine si spune: Da! Am gasit, tot ceea ce trebuie in viata este sa crezi!. Ceea ce poate fi luat drept un act de misionara, de Ioana D’Arc. Asa credeam pina acum. Acum n-o mai cred: e o alta iluzie – credinta ca-ti duci menirea pina la capat. Credinta in ce? In teatru? Dar ea nu e binevenita in teatru. E o actrita fara talent, si-a gresit vocatia, e o actrita fara glorie. Poate nu a avut nici noroc, dar in loc sa priveasca adevarul in fata, ca poate si-a gresit drumul, ca poate ar trebui sa reinceapa de altundeva, ea refuza sa vada. In loc sa se intrebe: cine sint eu, ce sint eu, ce vreau eu?, Nina nu accepta adevarul. Se refugiaza in sloganul eu cred si asta mi-e destul.
E un slogan de origine religioasa, doar ca acolo e cu totul altceva, e o credinta adevarata, adinca, interioara, a unui om matur, pe cind Nina nici la finalul piesei nu e un om matur, ramine in iluzie.

- Caderea in iluzie
Cadem continuu in iluzie: asta ne spune piesa. Si Treplev cade in iluzie, dar se trezeste in final. N-a ajuns nicaieri, nu e nimeni, tot ceea ce a scris e fals. In acest moment al adevarului, Treplev are doua posibilitati: una, sa reinceapa, sa spuna ca a gresit, ca n-a ajuns niciunde, ca are 25 de ani si inca totul e posibil, dar el decide sa se sinucida ca sa-i arate mamei sale ca de fapt e un nemultumit, ca ea nu s-a ingrijit de el cind era copil, nu l-a ajutat sa intre in teatru, e un fel de razbunare impotriva mamei lui. Sinuciderea lui e un act de razbunare, nu unul de constiinta superioara.

- Teatrul in viata, teatrul pe scena
Nu stiu cum o percepe spectatorul pentru ca, in realitate, teatrul e azi mai mult in viata decit in teatru, teatrul e azi in politica, in circul politic, la televizor, pe strada, in teatru e mult mai putina viata.
Foarte des in piesa, personajele se intreaba cum jucam. Nina se intreaba la sfirsit, in actul IV, despre cum joaca… Foarte des vedem ca personajele din spectacol, in teatrul in teatru, si nu numai, (Arkadina in fata lui Trigorin), joaca o piesa, un rol de teatru in viata de zi cu zi, in care incearca sa-l recistige pe Trigorin cu mijloacele ei de actrita. E o manipulare, un joc de teatru, dar daca nu e jucat foarte adevarat de actrita, atunci e un joc de teatru fals. Si noi, spectatorii, trebuie sa credem ca Arkadina e absolut ravasita de dragoste si ca-l doreste – pentru ca e pernita ei de protectie, pentru ca poseda un om mai tinar decit ea, pentru ca Trigorin e un scriitor celebru, iar ea, o actrita care imbatrineste si are nevoie psihologic sa fie linga el, sa-si arate ca e inca tinara. O face, asadar, din egoism, din vanitate, pentru ea insasi, nu pentru el. Asta nu e iubire.

Teatrul in teatru e tot timpul in piesa, Nina se intreaba: Sint un pescarus? Nu, sint actrita. De fapt, amindoua sint o iluzie. Evident ca pescarusul e o iluzie, e un simbol timpit, absurd, pe care ni-l asumam. Ce e in realitate pescarusul? O pasare care ataca si devoreaza. Insa cind le-am spus prietenilor ca montez in Romania Pescarusul, reactia a fost: A!... Pescarusul… (cu voce duioasa); suna asa de frumos, atit de romantic. Ei bine, nu, e cea mai antiromantica piesa care s-a scris, numai ca traditia o face sa fie altfel. In teatru, Nina nu e pescarusul, Nina nu e actrita, e o actrita fara talent si cred ca va juca prost tot timpul. Vrea sa fie actrita fiindca traieste iluzia ca daca esti pe scena ai glorie, esti admirat si aplaudat.

- Just, un laitmotiv al repetitiilor
E just ceva ce e just, fiindca atunci cind il vezi ca e just te convinge, iar cind vezi ca nu e just, nu te convinge. Deci tot ce te irita nu e just. In franceza se spune foarte des le mot juste. The right gesture… S-ar putea spune potrivit, dar potrivit e... potrivit. Limba romana e cam saraca, ne trebuie un alt Eminescu.

- Hamlet la Cehov: de la Ohmelia la Gertrude
Cred ca intr-un fel e amuzamentul lui Cehov… Sigur ca nu se compara cu Shakespeare si intr-un fel il citeaza ca si cind l-ar cita oameni din viata, exact si in acelasi timp, exista ca si cum nu ar fi… Treplev ca Hamlet si nu e ca Hamlet; Hamlet e urias, Hamlet cauta adevarul, si la sfirsit moare dupa ce l-a descoperit si transmis altora. Adevarul pe care-l gaseste Treplev e unul foarte mic, al ratarii lui. Si asta e destul, mai mult nu poate, deci: sint un ratat, atunci ma sinucid, n-am avut succes in viata, atunci ma sinucid. E de fapt o concluzie foarte copilareasca. A unei mici vanitati. Hamlet devine eroic. Porneste in piesa nestiind nimic, nu vede, nu intelege nimic din viata. Tot parcursul piesei este deschiderea constiintei si a intelegerii lui. Vede Adevarul. Vede gestul just (ride).

Ultima faza: Hamlet devine foarte puternic, foarte matur si moare ca un om matur, ca un om care a inteles ceva; moare eroic. Un om care vede, un samursai, pe cind Treplev, la final, e un fel de papusa dezarticulata. A inteles ceva. Ce? Ca n-a avut talent. Doi ani a plins dupa Nina ca un copil. De aceea ii zice Nina: De ce spui ca ai saruta pamintul pe care calc? Trebuia sa ma omori. Si-l loveste, il loveste cu toata forta. Ii spune: Nu esti barbat, esti copilul lu’ mama. Ori fii independent si lasa-ma, ori, daca ma vrei, sa ma vrei ca un barbat, nu sa jeluiesti ca sa ma ai, ca sa ma posezi. Sa fiu eu papusica ta… e foarte puternic gestul acolo, e aproape feminist, e aproape ibsenian. Teatrul in teatru e foarte subtil, nu-ti da cu bita in cap. Am vazut foarte multi Pescarusi in care-ti baga degetul in ochi chestia asta, freudianismul si un fel de mesaje greoaie, dupa care, de fapt, ieseai de acolo mai confuz decit venisesi la teatru.

- Vesnice schimbari, putina improvizatie
Schimb mereu, de la o repetitie la alta, pentru ca intotdeauna vreau sa ajungem la un anume sens de spontaneitate, ceva care exista in viata, dar nu sint niciodata multumit, niciodata nu-mi reuseste... Nu-i mai las pe actori sa improvizeze fiindca au improvizat mereu in timpul repetitiilor, iar acum, la final, totul trebuie sa fie extraordinar de precis, trebuie sa fie exact tempoul de muzica din Cehov, ca si la Beckett. Trebuie sa fie o tesatura muzicala pentru ca Cehov are o scriitura muzicala, are foarte multa naturalete fiind in acelasi timp foarte muzicala.

- Jocul de umbre
Evident ca teatrul de umbre e cea mai imediata apropiere cind e vorba despre ceea ce se petrece in afara peretilor semitransparenti ai scenei. Mi-au placut mult peretii lui Andu sDumitrescut si am zis sa-i folosesc cumva. Am renuntat insa la reluarea excesiva a acestui artificiu in actul III pentru ca in jocul de umbre nu ma regaseam si mi se parea ca ma repetam in acelasi loc de doua ori (dupa scena dintre Arkadina si Treplev, din nou in cea dintre ea si Trigorin), pentru ca am taiat mult din text si, apoi, lumina nu e la fel de puternica.
*
Dupa ultimele schimbari, e din ce in ce mai evident ca, de multe ori, spatiul real tinde sa fie cel al umbrelor. In actul IV, Trigorin iese sa priveasca lacul, iar realitatea lui e in afara scenei. Insa in actul II, cind Polina rupe florile primite de Dorn de la Nina, iar plinsul ei se aude de dincolo de pereti, ceea ce i se ofera spectatorului e, in fapt, o revelare a lumii ei interioare. E un joc foarte inselator, pentru ca realitatea e cind inauntru intre pereti, pe scena, cind in afara peretilor, dincolo de scena.
*
Ca sa intelegi asta, trebuie sa fii sensibil sau inteligent, depinde de spectator.
*
In actul II, e un acord perfect intre fundalul portocaliu, lumina foarte calda si costumul Arkadinei. In actul I e mai putin percutanta, dar devine extrem de puternica in ultima parte ideea ca fundalurile sint reflectari ale starii ei de spirit. Arkadina e firul conductor pentru energiile psihice ale tuturor celorlalti.
*
N-am gindit aceste structuri de relatie, dar le-am gasit intuitiv.

- Mon spectateur, mon frère
De aceea am creat scena astfel ca sa fim cu totii in acelasi spatiu, ca sa nu existe delimitarea dintre scena si spectatori, acel perete – marca a faptului ca ei sint in alt spatiu; ce li se intimpla lor e in noi, iar noi sintem la fel de justi sau confuzi cum sint ei... e un fel de comunicare in grup. Acesta e un teatru in care spectatorii sint martori vii. Ei sint cei care privesc prin gaura cheii.

- Fosilele, Arkadina
si Treplev: conflictul intre generatii
Arkadina resimte o repulsie fizica la auzul amintirilor lui Samraev despre actorii de demult: Imi vorbesti despre fosile, ii spune. E aceeasi reactie de respingere pe care Treplev o are fata de ea.
Asa e. E extraordinar cum arata exact un conflict vechi de cind lumea. Cei foarte tineri refuza institutia, vor sa faca altfel.
Acum singurul lucru care conteaza este sa faci ceva care sa fie adevarat. Cind am lucrat Pescarusul in Japonia, faceam un teatru foarte simbolic, lacul chiar exista, aveam apa pe scena, toata scena era acoperita de insulite, era o stare vrajita a naturii, in care textul avea ceva magic. De fapt, e o prostie. Acum trebuie sa fie o comedie. Pentru ca vorbeste despre un teatru sec, al imaginatiei bolnave... Unde-i adevarul in teatru?
In viata...

P.S. Pescarusul lui Andrei Serban e un spectacol despre ravagiile iluziei. Suprema iluzie a eroilor lui Cehov e, la Serban, credinta ca teatrul poate tine locul vietii. Iar acolo sus, unde probabil exista un Dumnezeu al teatrului, au pornit fulgerele: pe 27 iulie, la 10 dimineata, pe cind era inregistrat acest aproape interviu, a venit la Sibiu vestea naucitoare a mortii lui Virgil Flonda, director artistic si inger pazitor al teatrului. Citeva zile mai tirziu, pe 31 iulie, cu cinci minute inainte sa inceapa cea de-a patra repetitie deschisa, actorii sibieni au aflat despre o alta pierdere – decesul actorului Adrian Ratoi. Sa mai crezi sau nu in zeii teatrului? A trecut un inger, spune Dorn... Ultima repetitie publica s-a suspendat: in acea zi, pe 1 august, dl Flonda s-a intors in teatru. (Iulia POPOVICI)