OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am bucurat – chit ca nu am fost intrebat – sa vad replica mea asezata la un loc cu reactii de toate culorile si consistentele la articolul lui C.D. Acesta este, de altfel, si felul in care concep acest mesaj, ca o simpla reactie de cititor si nu ca un articol.

Am putut constata insa, fara sa ma bucur, ca nivelul reactiilor confirma in general opinia mea, dupa care un astfel de articol resentimentar, ingust si diletant deschide loc nu atit pentru gindire, cit pentru atitudini umorale. Dar am constatat si o atitudine problematica a vocii redactoriale fata de acei cititori. O perspectiva constructiva ar spune ca nu este „vina“ cititorilor, ci a conceptorilor spatiului media care nu lasa loc decit pentru reactii viscerale. Or, nu am sesizat nici un fel de constructivism in felul in care acele reactii erau vazute in comentariile ce le prefatau. Daca reactiile sint grosolane, atunci prima intrebare a producatorilor media ar trebui sa fie mai degraba: ce am facut noi, de am provocat asa ceva? Ce posibilitati de dialog, de gindire am inchis prin formatul si continutul pe care l-am transmis? Or, din comentariile atasate la grupajul de reactii din numarul din 11 martie se intrevede doar un sentiment negativ fata de cititori – ori fata de „o anumita categorie“ de cititori.

Nu am sesizat nici un fel de intrebare privind propria dvs. strategie de comunicare. Este functia unui organ media cea de a judeca publicul sau? Fiecare reactie a unui cititor vine sa raspunda unor posibilitati deschise de organul media; daca reactiile cititorilor sint de genul judecatilor generale (de exemplu: „toti gresesc, numai C.D. are dreptate“), inseamna ca organul media nu a reusit sa deschida gindirea catre sesizarea substantei detaliate a subiectului in joc, ci a dat doar ocazia manifestarii unor judecati brute, unor partizanate neconditionate.
De asemenea, daca exista alte medii (liste Internet etc.) in care circula atitudini diverse, faptul ca acestea nu transpar in media (ca nu au apelat la dvs. sau la alti colegi ai dvs.) nu inseamna ca „au ceva sa ascunda“. Nu este datoria celor care au reactii – ori a celor care „fac ceva“ – sa le faca transparente prin mass-media, ci este functia mass-media sa gaseasca acele reactii diferite si, mai ales, de a-si concepe spatiul astfel incit sa le poata prezenta, sa ofere un spatiu nu doar atotincapator, dar conceptual consistent pentru gazduirea si atragerea diferentelor de gindire si atitudine. Din nou, nu cititorii sau publicul sint de „judecat“, ci eventual conceptia insasi a organului media.

Nu am vrut sa dedic un articol intreg criticii mele la articolul lui C.D., pentru ca un asemenea articol ar fi fost deja conditionat, prin format si continut, de legea dreptului la opinie („prezentam ce zice si cealalta tabara“) – asa cum devine, fara vina autorului, cel al lui Lucian Sarbu – si deci ar fi contribuit indirect la substantializarea materiei fantasmatice a textului lui C.D. Or, exact acest lucru e de evitat – daca nu vrem doar sa ne jucam de-a mass-media – pentru ca, altfel, se pune intrebarea: face parte din orizontul de sens al Observatorului cultural un articol proto-fascist? (Inca o data, argumentul lui Caius Dobrescu, cel al „eticii viguroase“ impotriva „functionarismului moale“, a fost folosit deja, in aceiasi termeni, de Hitler si apoi, in mod repetat, de Goebbels, in timpuri de trista amintire.) Vrind-nevrind, articolul face deja parte din arhiva revistei dvs. Aceasta nu inseamna nici pe departe ca Observatorul… ar fi o revista proto-fascista, insa ridica intrebari referitoare la consistenta sa conceptuala: acordarea dreptului la opinie este vazuta de Observator… ca un mijloc pentru deschiderea diverselor posibilitati ale gindirii, ori este vazuta ca un scop in sine, indiferent de natura textului respectiv? Se vor trage invataminte din aceasta experienta, sau inertia mediului va prima asupra reflectiei indivizilor implicati in productia ziarului? Exista pina la urma o diferenta consistenta intre presa cotidiana si cea de cultura? Nu stiu – personal – ce raspunsuri sa dau la asemenea intrebari, insa simplul fapt ca ele pot fi ridicate semnaleaza o problema demna de luat in considerare.

Iata, in fine, continutul reactiei mele secunde, nepublicata – accidental – in numarul din 18 martie. Intii, o observatie personala: daca, dupa cum aflu, dl C.D. a beneficiat de un indelung sejur american, e cu atit mai indoielnica – pentru mine – fie buna sa credinta, fie capacitatea sa de reflectie, daca vorbeste inca despre SUA ca despre o tara in care „asemenea discriminari au devenit de mult istorie“. (Poate nici nu mai merita sa notez faptul ca C.D. isi permite sa vorbeasca de toate discriminarile la un loc. Oare din ce pozitie poate cineva sa „le“ priveasca atit de degajat? Ce ii permite unui intelectual sa se pozitioneze intr-un scaun de unde poate sa emita judecati absolute?) Certitudinea absoluta din care C.D. vorbeste pentru toti nu face decit sa imi mareasca personal uimirea, indoiala si amaraciunea: inca un intelectual est-european venit gata matritat pentru a se intoarce cu un capital de autoritate pretins de simplul fapt al sejurului sau?

Mi s-au reprosat duritatile de limbaj in caracterizarea articolului lui C.D.: cred in continuare ca pot sa justific apelativele de „ingust“, „diletant“ si „resentimentar“; mai mult, cred ca ele sint cuminti pe linga meschinariile articolului – sa nu recitim „ironiile“ folosite de C.D., exemple de bucurie ale unei gindiri totalitare, purtata in numele Unului, care ne arata cit de prezente ramin anumite structuri de gindire (taberele se schimba, modul de gindire insa...); ori structura sa retorica reductionista, fara drept de apel la diferenta; ori „argumentele“ sale, ordonate de fantasmatic, de valori masculine primare absolute (ce e „absolut Bun“ e viguros, ce e „absolut Rau“ e moale). Asadar: demersul lui C.D. e ingust pentru ca inchide, ingusteaza posibilitatile gindirii: reduce toate diferentele de opinie si toate diferentele individuale la doua categorii, pacifismul si politica actuala americana – una fiind „naiva“, „moale“, iar cealalta „viguroasa“, „ferma“, exersindu-se impotriva „Raului absolut“. Dl C.D. nu deschide deloc spatiu pentru o discutie constructiva astfel, iar nivelul conceptual al articolului este cel al unei provocari la atitudini umorale. Nu gindirea are de cistigat de aici, ci sentimentul de haita, de o parte si de cealalta a barierei trasate de C.D. Apoi, autorul este resentimentar din mai multe motive – notez aici doar: reductia fortata prin care „proslavitoarele Mumei Pamint“ si „neo-vrajitorii“ sint pusi in aceeasi oala cu criticii capitalismului nu este un procedeu psihologic pozitiv, ci este indicatorul clasic al contrariului discriminarii pozitive: resentimentul.

In fine, articolul este diletant pentru ca e construit stingaci, nu e altceva decit o plasa de contexte si nume, aruncata peste o puternica investitie emotionala si fantasmatica – felul cum C.D. ii arunca in jocul sau pe Carlo Goldoni si, mai ales, pe Milan Kundera e revoltator, sint exemple perfecte de namedropping; sa nu confundam snobismul cu stilul. Intelegerea la care face apel articolul este una esential violenta, imediata, fara drept de apel; argumentatia dintre rinduri este intr-un mod imediat vizibila, nelasind timp gindirii-scrierii, sub imperativul fantasmatic al unui simbol dominant. Fie si doar din aceste motive, fara a lua in considerare violenta si „baietismul“ intrinseci argumentatiei sale, articolul lui C.D. este sub ceea ce publica Observatorul….
Cred ca universalitatea dreptului la opinie nu trebuie sa presupuna rabatul de la calitate ori, cel putin, nu trebuie sa afecteze generozitatea gindirii. Prestatia lui C.D. ar putea deschide intrebari ca: in ce masura se orienteaza o revista de cultura dupa reteta jurnalistica pentru care senzationalismul cu orice pret e criteriul suprem, sau vrea sa fie o altfel de revista, care incearca mai degraba sa deschida posibilitatile gindirii? Eu sper in continuare ca ultimul articol al lui C.D. sa fie o exceptie nefericita si nu un simptom. Nu pot sa cred, deocamdata, ca asemenea mostre de proto-fascism pot fi ingurgitate fara amendarea violentei lor constitutive, chiar de catre autor.

(Si nu cred ca agresivitatea mea critica e de aceeasi natura cu violenta fantasmatica a lui C.D.) Dar, revenind la mediul in care sint gazduite posibilitatile de lectura: din ce instanta sint cititorii chemati sa raspunda apelului strigat de doua tabere? De ce articole care incurajeaza pasivitatea in gindire si atasamentul la forme predeterminate? Sa fie cititorii (romani) sensibili doar la ratiuni esential exterioare lor? Nu este acesta un mecanism de stingere a eventualelor initiative critice? Sa nu stie media scrisa chiar deloc cum sa fie diferita de cea vizuala? Cit de mult provoaca gindirea texte in care fantasme „baietesti“ functioneaza pe post de argumente rationale? Si gindirea cui? In fine, sa nu uitam ca in joc este razboiul: e cumva vorba de un sport aici, de doua echipe dintre care doar una cistiga?

otichin1@binghamton.edu
Binghamton, New York, 21 martie 2003