OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Parafrazind titlul unui alt articol al dvs. din numarul trecut al Observatorului cultural, as putea sa-mi intitulez acest scurt drept la replica „De ce sa ne placa dansul?“. M-am bucurat sa citesc in articolul dvs. referitor la Block Bach ca, in general, v-a placut spectacolul si ca sinteti convins ca va face sali pline – de atlfel, asa se si intimpla, trebuie sa fie vorba de „reteta de succes“ pe care spuneti ca ati identificat-o.

Gasesc, insa, ca presupunerile dvs. la adresa mea ca artist sint cel putin hazardate, cu atit mai mult cu cit ele apartin – cum singur marturisiti – unui necunoscator in ale artei dansului.
Nu am sa revin punctual asupra comentariilor dvs., un singur lucru as vrea sa remarc: spuneti, printre altele, ca e „prea devreme“ sa fiu manierist – imi permit sa va contrazic: un artist veritabil fuge de manierism toata viata, deci sper sa nu fie momentul niciodata.
Vreau doar sa ma refer la un principiu. Sigur ca orice spectator are dreptul la o opinie – iar eu respect din plin acest drept –, insa, stiind ca aceste opinii sint teoretic citite si de altii, am tinut sa recurg pentru prima oara la dreptul meu la replica.

in cariera mea, am pretuit dintotdeauna acele cronici in care argumentele cronicarului au fost constructive, si ele mi-au folosit, cind au diagnosticat corect neajunsurile unui spectacol/rol. Si, deloc in ultimul rind, atunci cind s-a dovedit ca respectivul cronicar iubeste dansul, il cunoaste din interior, nu doar il viziteaza cind si cind.
in Romania sint foarte putini cronicari reali de dans, oameni care inteleg cu adevarat acest limbaj al dansului, care cunosc istoria acestei arte, dar e de apreciat faptul ca, in general, cronicarii de teatru sau alti comentatori care scriu despre spectacolele de teatru-dans au retineri in a face comentarii strict referitoare la dans si la coregrafie, din bun simt, realizind ca nu au mijloacele necesare, ca nu au suficienta credibilitate profesionala pentru a se lansa in astfel de comentarii de specialitate, fie ele si elogioase.
Dumneavoastra, daca imi e permisa observatia, va faceti un dublu deserviciu: admiteti deschis ca nu aveti cunostinte legate de dans si, totusi, insistati in a face remarci negative fara nici o acoperire, fara nici un argument. Aveti tot dreptul sa spuneti ca va place sau ca nu va place, ca spectator, dar nu puteti sustine, din perspectiva de comentator necunoscator in ale artei dansului, ca exprim prea putin sau ca ma repet. Eu va intreb doar atit: de unde stiti?

inca ceva: de unde stiti cu precizie ca „momentul sarutului“ e coregrafiat de Amir Kolben, cind pe afis coregrafia spectacolului e atribuita integral celor doi coregrafi si cind nici programul de sala nu face delimitari in acest sens? Principial ar fi fost, atunci, sa nu faceti presupuneri sau sa ni-l atribuiti amindurora, nu credeti?
Demersul dvs. ma surprinde cu atit mai mult cu cit un alt articol al dvs., in acelasi numar al Observatorului cultural, reflecta formatia dvs. de matematician si pasiunea pentru matematica – si chiar spuneti „pentru a intelege, trebuie sa cunosti“.
Nu mi-as permite, va asigur, sa fac publice nici un fel de consideratii personale despre matematica si matematicieni, de exemplu, nu neaparat pentru ca nu as putea sau pentru ca nu as avea dreptul, ci pentru ca nu am caderea, nu am justificarea morala de a le face.
Va astept la urmatoarele mele spectacole!

Cu consideratie,
Razvan Mazilu