OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule Dobrescu,

Articolul Mizeria „pacifismului“. O pledoarie pentru America, publicat in numerele 158 si 159 ale Observatorului cultural, foloseste un tip de segregare radicala, cu totul nefericita, in a indica nuantele unor pozitii complicate. Sustinerea argumentului american se transforma intr-un manifest emotional care rateaza sensul obiectiilor rezonabile fata de o decizie politica. Rezumind, pozitia dumneavoastra este sa faca incompatibile doua tabere. Prima tabara, pacifista, e compusa din ecologisti, adversari ai globalizarii, ai discriminarilor rasiale si de gen, grupurile new age. Ei se afla pe aceeasi pozitie cu vechea Europa (Chirac si Schroeder), incarcata istoric de vina morala de a fi impiedicat nasterea si expansiunea nazismului si care cautioneaza prin opozitie un dictator brutal.

George Michael, persiflind relatia politica dintre Bush si Blair, este pervers prin faptul ca isi palmuieste aparatorii, sustinind politicile criminale ale dictatorului irakian. A doua tabara este aparatoarea libertatii si republicanii sint singurii care isi dovedesc calitatea morala prin opozitia fata de dusmanii libertatii. Virtutea publica este demonstrata atunci cind raul devine manifest iar Irakul este atacat datorita complicitatii cu Al-Qaeda.
Care sint problemele unei astfel de argumentatii? In primul rind, daca taberele sint segregate clar, nu te poti plasa decit de partea buna, virila, morala a disputei, in conditiile derizoriului argumentelor pacifiste. Prin urmare, sustinerea unei pozitii pacifiste nu o poti face decit daca esti orb in fata adevarului, adevar plasat integral in tabara republicana. In al doilea rind, sensul „mizeriei“ este sa sustina pauperitatea oricarui argument pacifist. Totusi, rationamentele textului se intemeiaza pe argumente discutabile:

a) Pacifistii sint hedonisti si devirilizati.
Poti insa sa fii pacifist pe temeiuri diferite si nu sustinind „principiul placerii“. Poti sa afirmi ca regimul irakian este inspaimintator si extrem de periculos, dar ca sistemul actual de ingradire si control functioneaza si ca poate fi imbunatatit. In acelasi timp, politica de tip contaiment and control nu este usor de aparat, pentru ca implica riscuri si costuri mari: embargoul poate avea consecinte nedorite (copii prost hraniti, spitale fara resurse fundamentale) si poate fi evitat (tehnologiile de distrugere in masa pot fi realizate), zonele de interdictie a zborului (the no fly zones) sint o intreprindere riscanta si costisitoare, controlul inspectorilor este ineficient fara o vizibila determinare de a folosi forta. Cei care sustin razboiul spun: de ce nu un razboi scurt, un nou regim, un Irak demilitarizat, hrana si medicamente pentru irakieni? Un argument pacifist poate insa sa replice: cine garanteaza ca razboiul va fi scurt si ca efectele in regiune vor fi limitate? Totusi, problema complicata a pozitiei pacifiste este ca amenintarea fortei este singurul motiv al existentei eficiente a sistemului de inspectori, iar problema pozitiei razboinice este ca sistemul inspectorilor functioneaza si este eficient.

b) „Problema George Michael“.
Clipul in care Bush si Blair sint ridiculizati este un simptom al atacarii valorilor civilizatiei occidentale. Un clip persiflant este transformat intr-un simbol al decadentei hedoniste si privit ca subminarea libertatii din care se naste. Cu alte cuvinte, daca iti declari dezacordul in privinta unei decizii politice, esti inamicul libertatii civilizatiei. Rationamentul este construit plecind de la supozitia ca pacifismul cautioneaza dictatura irakiana. Legatura dintre persiflarea pro-americanismului lui Blair si sustinerea crimelor unui dictator este construita pe o premisa falsa: contestarea persoanei inseamna contestarea unui regim politic. Daca folosim acelasi rationament, o obiectie de tipul „Adrian Nastase nu negociaza intrarea in razboi a Romaniei“ poate fi inteleasa ca un atac la adresa regulilor democratice si poate fi privita ca infractiune.

c) Terorismul statului irakian.
Problema sustinatorului razboiului este ca face o legatura cauzala directa intre terorism, arme de distrugere in masa si islamismul radical de tip Bin Laden. „Sofismul instrumentului“ este folosirea razboiului ca instrument corect pentru ca este singurul pe care stii sa-l minuiesti. A folosi acelasi instrument presupune a nu distinge intre doi adversari diferiti: revolutionarismul islamist, care are ca dusmani toate regimurile seculare arabe, si regimul lui Saddam de tip „mukhabarat“, regim controlat de fortele de securitate interna. Razboiul cu terorismul trebuie sa se bazeze pe tinte localizate cu atentie, iar confuzia intre doi inamici nu poate decit sa sporeasca resentimentele antiamericane.

d) Unilateralismul american.
Statele Unite sint singura tara care a aparat decis libertatea, iar statele europene pacifiste sint conduse de americanofobi, ceea ce justifica ideea ca Statele Unite pot face ce doresc cit timp sint de partea binelui. Totusi, abordarea durilor (Kristol/Wolfowitz/Rumsfeld) se autosubmineaza pentru ca nu este nici coerent izolationista (daca nu ne intereseaza lumea, nu trebuie sa depindem de nimeni), nici internationalism wilsonian (ne implicam in lume pentre a munci mai bine impreuna), dar nici Realpolitik de tip Kissinger (avem interese, vrem anumite lucruri, si altii au interese si vor anumite lucruri, deci sa ne intelegem). Noul unilateralism american spune ca facem ce vrem in lume, in conditiile noastre, indiferent de dorintele altora care nu ne impartasesc obiectivele.
Cele patru obiectii sint construite pentru a indica lipsa de fairness a semnatarului articolului in raport cu pozitia pacifista si, mai ales, impotriva tendintei de a plasa binele intr-o singura tabara, atunci cind disputa este una a argumentelor rezonabile.

Cu respect,
al dumneavoastra cititor,

Bogdan POPA