OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimata Doamna Lyggia Naum,

Ma adresez dumneavoastra in legatura cu unele afirmatii din interviul pe care i l-ati acordat dnei Svetlana Carstean, publicat in Observator cultural Nr. 159/2003. Intr-unul dintre raspunsuri, va referiti la un articol publicat de mine in numarul dedicat, in 1995, de revista Poesis operei si personalitatii lui Gellu Naum. Referirea apare in contextul mai larg al relatarii revenirii in viata literara a lui Gellu Naum, ca poet, in perioada de pseudo-liberalizare de dupa 1965. Mai precis, este vorba despre campania de reactii „indignate“ la adresa publicarii in revista Contemporanul a poemului sau Heraklit, campanie orchestrata, dupa toate probabilitatile, de autoritatile comuniste. Evocind, intr-un mod impresionant, presiunile la care, alaturi de sotul dumneavoastra, ati fost supusa in acele momente (telefoane anonime de amenintare, proteste publicate in oficiosul PCR), va amintiti ca si eu, in articolul sus-mentionat, am vorbit despre o scrisoare deloc favorabila poemului Heraklit, trimisa spre publicare, in epoca, de tatal meu. Din pacate insa, modul in care preluati spusele mele este afectat fie de fatala imprecizie a unei lecturi prea indepartate, fie de faptul ca nu ati avut o experienta directa cu textul meu, acesta fiindu-va doar rezumat inexact de altcineva.

Dumneavoastra ati retinut ca tatal meu, presupus inginer la „Tractorul“ Brasov, ar fi expediat la Scinteia o misiva comandata de Partidul Comunist in care ar fi cerut ca Gellu Naum sa fie trimis la Canal. Va marturisesc ca amploarea si natura confuziilor sint, pentru mine, coplesitoare. Chiar dureroase. Nu ma refer, evident, la detaliile biografice. Este absolut secundar, in chestiune, ca tatal meu nu a lucrat la „Tractorul“, ci la „Steagul Rosu“, si ca de profesie nu este inginer. Are, eventual, sens sa precizez ca, desi a absolvit Facultatea de Drept, pe care i s-a permis sa o termine numai datorita faptului ca o incepuse inainte de instaurarea deplina a „puterii populare“, a lucrat, in fapt, ca economist. Si asta nu doar din cauza ca originea „mosiereasca“ nu i-ar fi permis sa intre in magistratura (pe la mijlocul anilor ’60 ar fi putut beneficia, ca toata lumea, de curentul „reabilitarilor“), ci si in baza unei usor de inteles repulsii morale fata de sistemul comunist de justitie care, printre altele, trimisese atitia oameni la Canal.

Esentialul, insa, este ca scrisoarea tatalui meu: 1) nu a fost comandata de nimeni, ci a reprezentat o reactie de lectura absolut libera, personala si spontana; 2) nu era adresata organului PCR Scinteia, ci revistei culturale Contemporanul; 3) nu continea nici un fel de obiectii din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiectii estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez“; 4) nu era redactata in limba de lemn si nu continea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de indemnuri la linsaj colectiv sau, Doamne fereste!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironica, dar civilizata, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal in relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatal meu si mine (survenit, de altfel, la 17 ani dupa publicarea sus-amintitului poem) se produce in momentul cind marturisesc ca, nereusind sa impresionez cu argumente estetice care mie mi se pareau evidente, recurgeam la strategia culpabilizarii si sustineam ca reactiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar impotriva literei si spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal. Dar, dupa cum precizez in articol, stiam, in momentul in care il aduceam, ca acest argument era, in fapt, incorect, fiindca, in epoca in care se permitea publicarea unei poezii suprarealiste, represiunea nu se mai exercita impotriva unor simple delicte „stilistice“.

Scrisoarea tatalui meu nu a avut, asadar, absolut nici o legatura cu masina de propaganda comunista. Dimpotriva, oricit ar parea de ciudat, perceptia sa era, mai degraba, ca reactioneaza la un gen de poezie favorizat si incurajat de ideologia oficiala. Si asta nu pentru ca ar fi stiut de contradictoriile dar profundele legaturi ale suprarealistilor cu comunistii, ci pentru ca, probabil, asocia instinctiv (chiar daca, din punctul meu de vedere, complet gresit) dicteul automat cu anomia, confuzia valorilor, haosul moral si intelectual pe care, asemenea tuturor celor formati in structurile si/sau in spiritul Romaniei interbelice, le detesta (si le detesta) la lumea comunista. Sper, insa, stimata doamna Naum, ca veti gasi o oarecare ingaduinta fata de eroarea sa, macar pentru ca insusi pretextul care, iata, face sa ne reintilnim, dupa atitia ani, demonstreaza ca nimeni, indiferent de nobletea sa umana si de caracterul incontestabil al bunei sale credinte, nu este protejat de riscul unor confuzii dintre cele mai regretabile. Sint convins ca generozitatea dumneavoastra va fi sensibilizata si de amanuntul ca, din rindul nenumaratelor generatii de exegeti ai operei lui Gellu Naum care vor consulta, de acum incolo, interviul dumneavoastra, prea putini vor fi cei care vor mai ajunge si la scrisoarea de fata si vor mai lua in calcul lamuririle de mai sus.

Al dumneavoastra, cu pretuirea dintotdeauna,
Caius DOBRESCU