OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit cu oarecare intirziere in numarul 749 (5 februarie 2003) din Lumea libera un articol al domnului Mircea Mihaies (Din abis in abis, spre noi culmi) in care se fac unele referinte la activitatea Ambasadei Romaniei in SUA in perioada 1992-1994. Articolul respectiv a fost publicat si in tara, in Romania literara Nr. 6 (12 februarie 2003). Oricit ai fi de ingaduitor cu brutalitatea stilului jurnalistic al autorului respectiv, unele formulari din textul mentionat sint totusi inacceptabile. A te referi la propria tara, chiar tangential si chiar prin asociere cu guvernanti incompetenti, in cuvinte ca: „un teritoriu dubios“ sau „nefericita entitate statala vecina cu bulgarii“, depaseste valoarea exhortativa a imprecatiei si acuza, ca sa ne exprimam in termeni medicali, un sindrom de ura patologica.

Nu dadusem, de fapt, importanta unor aprecieri insultatoare cu privire la activitatea mea, aparute in anii din urma sub aceeasi semnatura. Ele erau atit de departe de orice realitate incit am banuit mai degraba o coincidenta de nume decit o referinta directa la mine. Ma obisnuisem cu tipul de manipulare a opiniei publice prin atacuri de presa fanteziste pe care le-am gasit si sub alte nume. Fara nici o referinta la opiniile mele reale si la activitatea mea publica, mi-a fost atacata familia, mama, sotia si copiii, pina si pisicile (nu este deloc o figura de stil, pisicile au facut obiectul unui articol incriminant!). Mi-am dat seama ca ignorarea realitatii si intoarcerea lucrurilor pe dos constituie o strategie a macularii, scopul nefiind o critica oricit de acerba a unor erori sau minusuri de conduita politica si diplomatica, ci compromiterea in orice chip a unui presupus dusman. Avind un respect natural pentru orice opinie adversa, trebuie sa marturisesc faptul ca dispretuiesc inclinatia vulgara a celor care transforma dezbaterile de presa intr-un prilej de ura neostoita.
Sint nevoit sa fac unele precizari din respect pentru fostii mei colaboratori.

Imi asum orice critica privind conduita diplomatilor din cadrul misiunilor conduse de mine. Am avut autoritate deplina asupra echipei de la Washington in perioada in care am fost ambasador si pot sa afirm ca toti diplomatii au respectat in mod riguros cadrul politic si de reprezentare instaurat de seful misiunii. Se intelege ca nu eu fusesem cel care angajase personalul Ministerului de Externe al Romaniei pina la data cind i-am selectionat pe cei care urmau sa-mi fie colaboratori si ca nu sint raspunzator de activitatea lor dinainte sau de dupa ce au lucrat cu mine. De asemenea, capacitatea profesionala si experienta diplomatilor erau inegale, dar fiecare dintre ei s-a depasit pe sine, in conditiile unei schimbari radicale de orientare politica si de stil de munca. Orice presupuneri de practici reprobabile – cum ar fi comert ilicit sau altele de acest gen – sint pur si simplu bazaconii. Ar fi fost imposibil ca vreunul dintre ei sa se gindeasca macar la asa ceva. „Import-export de aparatura electronica“? Unde „import“ si unde „export“? Care aparatura electronica? Mie mi-au trebuit sase luni ca sa inlocuiesc la ambasada masinile de scris mecanice, cu caractere mari, de pe vremea lui Ceausescu, cu masini de scris electrice. Cred ca pina la plecarea mea nu a existat nici un singur computer la reprezentanta diplomatica a Romaniei din cea mai importanta tara a lumii. Poate ca autorul articolului din Lumea libera se refera la aparatura electronica de ascultare care a fost scoasa in prezenta mea din peretele sufrageriei de la resedinta ambasadorului, in urma unui protest inaintat presedintelui Romaniei, pe care aveam onoarea sa-l reprezint. Aparatura care a fost „repatriata“ la Bucuresti.

Autorul mentionat evoca imaginea intunecata pe care ar fi avut-o Ambasada Romaniei in capitala americana in perioada anilor 1992-1994. Ceea ce propune textul sau este numai o proiectie a propriului venin. La o cercetare mai atenta se va vedea ca majoritatea actiunilor culturale si de reprezentare de astazi de la Ambasada Romaniei au fost initiate tocmai in acei ani, iar aceasta continuitate este proba unei tari care isi regaseste incet-incet locul sau firesc in comunitatea gintilor. In afara de momentele de ruptura istorica, cea mai mare greseala in activitatea diplomatica este discontinuitatea si imprecizia. Ar fi impropriu sa ne referim aici la multimea manifestarilor culturale, a expozitiilor si seratelor muzicale care au deschis larg portile ambasadei catre publicul din capitala americana, in conditiile unor framintari politice in tara si ale unei imagini inca incerte in strainatate. Sa nu uitam ca Romania abia iesise dintr-o alianta politico-militara ostila Statelor Unite. Au fost ani de negocieri delicate, incheiate cu un semn de revenire la normalitate prin restaurarea Clauzei natiunii celei mai favorizate in Congres, in octombrie 1993. Acordarea clauzei pe baza permanenta mai tirziu, atit de celebrata in presa romaneasca, a fost si consecinta muncii din acei ani, ca sa nu mai mentionam ca a decurs din statutul tarii ca membru al Organizatiei Mondiale a Comertului.

Ambasada de la Washington nu a fost in acei ani – si sper ca nu este nici astazi – reprezentanta diplomatica a vreunui partid sau a vreunei grupari politice. Nu am fost membru al FSN dupa declararea sa ca partid politic si nici al metamorfozelor sale ulterioare. Ar fi fost impropriu din punct de vedere legal si nu raspundea nici inclinatiilor mele personale. Cred ca nu am stiut niciodata unde este sediul partidului de guvernamint din Romania. Am facut mai de mult eroarea sa ader la un partid politic, din motive de interes national, declarate public in august 1968. Am demisionat in cele din urma si nu vad de ce as repeta vreodata greseala de a mai face parte din vreo formatiune politica de orice nuanta. As dori doar sa mentionez ca si atunci am intrat intr-un partid care devenise factor constitutional, prin inscrierea sa in legea fundamentala a tarii, si care parea, din 1967, sa rupa cu un trecut criminal. Romania se pregatea sa reziste unei invazii straine, iar educatia si tiparul meu existential ma determinau sa doresc un cadru organizat pentru a-mi exprima solidaritatea cu tara, iar nu doar ca stare de spirit sau in discutiile de la berarie. Fiind legalist din fire, ca orice ardelean, unele dintre erorile mele isi au sursa in supralicitarea caracterului de drept al statului ca forma organizata a natiei.

Ar fi insa prea mult sa spun ca am fost un ambasador comod pentru guvernele cu care am lucrat. Era o perioada de cautari, iar neintelegerile mi s-au parut firesti o vreme. Controversele s-au desfasurat intr-un cadru protocolar si in limitele disciplinei de stat. Cu toate ca am fost uneori acuzat ca as fi fost prea independent, trebuie sa spun ca nu am actionat niciodata in afara mandatului si a instructiunilor guvernului meu. Ma luptam doar sa obtin instructiunile care, in aprecierea mea, corespundeau cel mai mult aspiratiilor istorice si interesului Romaniei. Am solicitat adeseori interventia presedintelui tarii in deciziile de importanta majora si m-am bucurat de sprijinul sau in majoritatea cazurilor. Nu am exhibat divergentele pentru a face pe placul galeriei, dar cercetarea nepartinitoare a relatiei mele cu guvernele de la Bucuresti va evidentia mai degraba ostilitatea fata de mine, precum si lipsa de profesionalism si interesul politicianist ale unor guvernanti pe care sint acum acuzat ca i-as fi sprijinit.

Este o mare onoare sa servesti Romania. Imi amintesc mereu cuvintele unui tinar preot catolic la slujba de inmormintare a lui Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu si urmasul sau desemnat la conducerea Partidului National Taranesc: „Cine isi slujeste natia il slujeste pe Dumnezeu!“. Il cita, de fapt, in acei ani de urgie pe Ioan-Paul al II-lea. Departe de vreo politica de partid, m-am bucurat de incredere si am reprezentat un sef de stat al Romaniei cu o legitimitate consfintita in alegeri recunoscute de comunitatea internationala. Prietenii mei personali se gaseau in cu totul alta formula morala si politica si am fost eu insumi adeseori pe alte pozitii decit cel pe care l-am reprezentat, dar fara a incerca vreodata sa promovez politica mea personala sau sa incalc disciplina de stat. Indiferent de gruparea politica din care provine si indiferent daca ne place ca om politic sau nu, seful statului reprezinta Romania in raporturile interne si externe. Orice solicitare din partea sa contine o urgenta si un imperativ de interes national. Respectul protocolar fata de magistratura suprema este un reflex autoritar al respectului datorat tarii. Atunci cind presedintele Romaniei mi-a cerut sa reprezint tara, mai intii la Organizatia Natiunilor Unite si apoi in Statele Unite, am avut un sentiment urias de responsabilitate pe care am cautat sa-l transmit si colaboratorilor mei. Ar fi greu sa incerc acum a descrie la ce grad de responsabilitate personala te ridica imprejurarea de a vorbi in numele Romaniei si cit de stranie si de inadecvata este chiar o simpla acuzatie de frivolitate, ca sa nu mai vorbim de trivialitatea unor consideratii de tipul celor continute in articolul domnului cutare.

M-am bucurat pe parcursul misiunii mele de sprijinul constant si de bunavointa guvernului american. Atit oficialitatile, cit si presa si opinia publica au fost generoase cu eforturile mele de a promova apropierea Romaniei de Statele Unite. Mi-am incheiat misiunea atunci cind am considerat ca evolutia raporturilor mele cu guvernul si cu presedintele pe care il reprezentam, precum si unele rezultate ale activitatii mele diplomatice justificau retragerea din viata publica. Dupa restaurarea clauzei, am apreciat ca imi indeplinisem mandatul, iar evolutia politica din tara facea imposibila continuarea misiunii mele. Unele dintre temerile exprimate atunci au fost, din pacate, confirmate ulterior. Mi-am luat ramas-bun de la guvernul meu, conform uzantelor, la Bucuresti. Ca persoana particulara, m-am stabilit in Statele Unite, unde mi-am restaurat un statut care-mi fusese acordat inainte de evenimentele din 1989 si pe care mi-l suspendasem pentru a-mi putea servi tara. Nu am fost transfug nici pe vremea lui Nicolae Ceausescu, iar acest calificativ nu reflecta in conditiile actuale decit persoana care il foloseste, de oriunde l-ar fi imprumutat. Limbajul dezvaluie apartenenta reala a autorului: ejusdem farinae cu unele fantome ale trecutului pe care pretinde a le combate. Te intrebi: ce suflet incarcat trebuie sa aiba cineva ca sa poarte un resentiment atit de tenace? Sint scriitor si diplomat roman si am o relatie absoluta cu natia mea, indiferent unde traiesc si-mi cistig existenta. Motivele pentru care ma aflu la New York ma privesc, desigur, numai pe mine, dar unul dintre ele este si acela de a fi cit mai departe de oameni care vorbesc in nestire si care nu stiu decit sa urasca.