OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La critica facuta (in Observator cultural Nr. 174) unui text de Daniel Barbu, se impunea un raspuns detaliat; autorul a evitat sa profite insa de dreptul la replica – decizie (cred) inteleapta: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducind la concluzii greu de eludat. Mai putin adecvata mi se pare initiativa Alexandrei Ionescu, membra a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni in apararea conducatorului institutiei sale (Observator cultural Nr. 176). Aceasta ne pune in fata unei dileme: daca ar fi existat temeiuri solide in favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insusi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregatit sa le formuleze – oare de ce n-a facut-o? Iar daca acestea lipsesc, ce rost are sa se mascheze acest lucru prin interventii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu sustine ca textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neinteles!) demers tip Foucault. Intrebarea legitima este insa: daca aceasta a fost intentia autorului, nu el insusi era cel mai potrivit sa ne-o explice? Este oare nevoie de intermediari, pentru ca intentiile lui Daniel Barbu sa poata fi descifrate? Pe de alta parte, daca aparenta de inalt exercitiu in analiza unui „dispozitiv de putere intrupat institutional“ era menita doar sa mascheze o autoapologie (cum am afirmat), de ce se grabeste Alexandra Ionescu sa apere acest regretabil truc? Mister; oricum, esential este sa vedem daca prin aceasta interventie s-au adus obiectii solide la criticile mele. Textul Alexandrei Ionescu are avantajul de a putea fi sintetizat lesne – este o tentativa reusita de a ocoli principalele probleme puse in discutie prin doua tipuri de manevre: primul, falsificarea datelor disputei si mascarea elementelor relevante prin sofisticarie inutila; cel de-al doilea, devierea dezbaterii de la chestiuni de fond la chestiuni de ordin personal si politic.
Primul tip de manevre.

1) Si Alexandra Ionescu, ca si Daniel Barbu, vehiculeaza uneori falsuri: nu despre M. Dogan am afirmat eu ca ar fi un nume obscur, cum pretinde autoarea, ci despre S. Voinea si M. Ivan.

2) Critica argumentata pe care am facut-o textului lui D. Barbu este calificata drept „inlantuire de invective“. Oricine va fi, insa, surprins ca nu se ofera in acest sens nici macar un singur exemplu: neputind proba acuzatia, autoarea recurge la un gest retoric, gratuit. O desfid pe Alexandra Ionescu sa produca nu tot lantul, ci un singur exemplu de invectiva – cine a citit articolul meu stie ca nu va reusi, deoarece criticile aduse, desi severe, sint bazate pe argumente, nu pe invective.

3) Autoarea insista, ca si D. Barbu, pe o distinctie intre stiinta politica (in sens ingust, legat de abordarea scolii de la Chicago) si stiintele politice (in sens larg). Nu s-ar fi inteles, chipurile, ca textul celui din urma s-ar referi la prima disciplina si nu la celelalte. Nuantare posibila (la fel ca multe altele), dar nerelevanta si inapta de a fundamenta dezbaterea subiectului. Atit Daniel Barbu, cit si Alexandra Ionescu recurg, aici, la o tactica de inducere in eroare: de fapt, textul pe care l-am criticat face numeroase referiri la stiintele sociale romanesti in sens larg (la Gherea, Zeletin, Gusti, Manoilescu s.a., la diverse teme sociale), ceea ce nu s-ar justifica deloc daca in centrul discutiei s-ar afla strict stiinta politica tip scoala de la Chicago (ce legatura pot avea cei de mai sus cu aceasta ?). Cind insa li se reproseaza ca ignora alte contributii (Eminescu, Carp, Ralea, Motru sau Nae Ionescu), cei doi autori se retrag subit la adapostul pretentiei ca nu discuta deloc stiintele politice, ci doar cea mai stricta stiinta politica (stil Chicago). O ampla incoerenta: anumiti autori sint mentionati explicit, chiar daca n-au nici o legatura cu stiinta politica (asa cum o defineste Barbu), iar altii (neagreati, pesemne) sint omisi exact pe temeiul ca nu au o atare legatura. Abordare, in fond, arbitrara: Barbu aminteste cind vrea, pe cine vrea dintre clasicii gindirii romanesti, si omite cind vrea, pe oricine vrea dintre acestia. Procedura este inacceptabila: daca Gherea, Zeletin sau Manoilescu sint relevanti pentru istoria gindirii noastre politice, de ce n-ar fi la fel Maiorescu, Motru, Ralea sau Nae Ionescu?

Al doilea tip de manevre, acum. Criticii pe care am adus-o demersului lui Daniel Barbu, Alexandra Ionescu ii raspunde cu insinuarea ca as fi fost deranjat (ca fost profesionist al „socialismului stiintific sau materialismului dialectic“) de concluzia/explicatia lui Barbu ca „politica comunista ssic!t nu era in masura sa devina obiect de studiu in masura in care se pretindea ea insasi intemeiata «stiintific»“. Ma tem ca aceasta nu este o explicatie, ci doar o formulare greoaie a unui fapt de bun simt, pe care nu l-a descoperit Daniel Barbu, ci l-a putut constata oricine; un fapt atit de evident, incit nu numai ca nu il contest eu personal, dar nici nu cunosc pe cineva care sa o faca (pentru curiozitatea Alexandrei Ionescu, care, in disperata nevoie de argumente, face aluzii la biografia mea, precizez ca nu am predat niciodata socialism stiintific, iar specialitatea mea prima, atestata de un doctorat si de o carte publicata in 1989, a fost filosofia limbajului, nu materialismul dialectic).

Dar incriminarea mea nu este un simplu act punitiv izolat. Ea decurge din insasi strategia lui Daniel Barbu (asa cum o prezinta si Alexandra Ionescu) de a diaboliza anumite institutii si persoane ca reprezentind paradigma „post-marxist-leninista“, in timp ce altele sint elogiate ca ilustrind „paradigma neo-weberiana“. O noua dihotomie arbitrara, imposibil de corelat cu diversitatea datelor reale, dar si una ce tradeaza scopurile urmarite de cei doi autori: autoapologia si impunerea unui tablou maniheist al lumii academice autohtone. Conform acestui tablou, nu numai eu personal, ca autor ce am indraznit sa critic metodele lui Daniel Barbu, dar si intregi institutii cad definitiv in partea rea a dihotomiei (tinta preferata: SNSPA), in timp ce Barbu&colaboratorii ilustreaza desigur partea cea buna. Dar, la urma urmei, nu au Daniel Barbu si Alexandra Ionescu dreptul de a-si construi propriul tablou asupra domeniului, fie el si unul maniheist? Nimeni nu contesta acest drept, dar oricine va respinge metodele cu care este impus acest tablou: si anume, prin insinuari biografice, nu prin analize academice. Un ultim exemplu in acest sens. SNSPA este (spune Alexandra Ionescu, explicind pe Barbu) modelul de institutie academica „post-marxista“ (citeste: malefica!). Si care este argumentul, in acest sens? Stupoare: acela ca in CV-ul unuia dintre profesori (Ioan Mircea Pascu), din pagina web a SNSPA, apar trimiteri la activitatea ante1989 a acestuia, intr-un departament de relatii internationale (ceea ce ar dovedi ca insasi SNSPA „isi asuma statutul de continuatoare a invatamintului politic comunist“!).

Alexandra Ionescu nu cerceteaza continutul si calitatea actului didactic, mesajul si valoarea publicatiilor sau a manifestarilor stiintifice din SNSPA (dupa cum nu o facuse nici Daniel Barbu!) – ea cauta un personaj-tinta, ii scormoneste prin CV, decreteaza atasamente „suspecte“ si, triumfatoare, da sentinte privind institutiile academice in ansamblul lor. In articolul meu, semnalasem ca Daniel Barbu vehiculeaza date false, face confuzii teoretice inadmisibile si modifica arbitrar criteriile de judecata pentru a condamna pe cine doreste si a elogia propriul colectiv – la aceste critici precise, A. Ionescu nu raspunde deloc. In schimb, conform practicii cu care ne obisnuise si Daniel Barbu, isi concentreaza eforturile asupra datelor personale si asupra unor presupuse sau inventate atasamente politice secrete (aluzii la anii ’50, la revista Saptamina etc.). Pe scurt, ceea ce vor sa insinueze cei doi este ca ei insisi, erijati in reprezentantii singurei stiinte politice autentice, lupta eroic cu marxism-leninismul, in varianta sa „post-marxist-leninista“... Ne-am obisnuit deja cu acest eroism autoproclamat, pur propagandistic, prin care ambitiile politice pretind sa se transforme in merite academice.

Nota bene. Din acuta lipsa de argumente, A. Ionescu incrimineaza, fara nici o legatura cu subiectul discutiei, absenta precizarii „coordonator“ pe coperta volumului Mentalitati si institutii. Coperta nu este insa opera mea, ci a editorului, care nu numai ca a omis aceasta precizare, dar, in plus, nu a mentionat titlul complet al cartii. Este, se pare, o practica editoriala obisnuita: datele complete ale unei carti se fixeaza pe pagina de titlu, nu si pe coperta.