OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit si recitit cu multa atentie articolul prietenului meu Adrian Niculescu, personalitate a exilului romanesc in deceniul noua al secolului XX, publicat in Observator cultural Nr. 133 din 10.09.2002.
Desigur, articolul este o meritorie trecere in revista a exilului romanesc, de-a lungul a 50 de ani, asa cum apare el in conceptia dlui Adrian Niculescu. Nu stiu daca propria mea conceptie asupra exilului corespunde adevarului istoric, dar articolul merita o serie de observatii asupra unor personagii si activitati ale acestora, indiferent de originea lor etnica.
Dupa parerea mea, greseala fundamentala a articolului consta in aceea ca el nu face o distinctie clara intre dreptul fundamental al fiecarui om la libera circulatie si dreptul la exil. Este necesar de facut mentiunea ca dreptul la exil se stabileste de noua patrie a celui exilat.

Mai mult, dl Niculescu trebuie sa cunoasca faptul ca exilatul intra sub controlul organelor de politie politica pentru a nu periclita interesele fundamentale ale noii patrii.
La inceputul articolului sau, dl Niculescu ne avertizeaza ca „in acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in lumea libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista“1. Definitia este oarecum fortata, caci nu vad cum Virgil Tanase sa fi colaborat in cadrul aceleiasi comunitati cu Petru Dumitriu sau cu rabinul Halevy de la Bruxelles. Si exemplele pot curge cu sutele. Daca dl Niculescu ar fi utilizat pluralul, m-as fi abtinut de la orice comentariu.
Si pentru ca uitarea parca s-a asternut complet pe inceputurile exilului militant romanesc, mentionam ca el era mai mult decit profitabil pentru protagonisti. Imi cer scuze fata de cititori, dar pentru multi, exilul era un fel de vaca mulsa tot timpul, cum ne-ar explica Mircea Dinescu la Realitatea TV. Dar dl Niculescu nu ne spune nimic despre Comitetul National Roman, cu personagii de trista memorie, al caror scop suprem nu era decit o imbogatire rapida in cadrul societatii de consum americane, indiferent daca la Bucuresti steagul rosu trebuia schimbat cu steagul verde2.

Ii reamintim pe unii dintre cei care se certau toata ziua pentru bani. Destinul tarii si al oamenilor ei nu conta pentru acesti batrini dornici de putere si bani (Puterea n-au stiut sa o pastreze, caci alaturi de grandomanie, ii domina frica de comunisti). Iata componenta macar partiala a unui Comitet National care nu avea nimic comun cu natiunea romana: generalul Radescu, Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, Viorel Tilea, Brutus Coste, Nicolae Malaxa, Alexandru Cretianu si Barbu Niculescu. Conducatorul efectiv al acestui comitet al rusinii (nenumarate procese pentru bani) a fost Nicolae Malaxa, dupa parerea noastra agent dublu. El manevra milioane de dolari proveniti atit de la autoritatile americane (CIA, FBI), cit si de la Bucuresti, dar si din asa-zisele profituri ale unei firme numite „Corporatia economica romano-americana“, care avea ca scop spalarea banilor. Multe din reuniunile acestor „patrioti“ se tineau la locuinta locotenent-colonelului David Scott Crist din armata SUA, 2501 Que Street N.W., Washington, D.C.3.
La 17 octombrie 1952, dl Celter acuza Comitetul National Roman de colaborare cu comunistii.4

La Hoover Institution se gaseste o declaratie a lui Alexandru Cretianu din care reiese ca, in perioada 1946-1948, Nicolae Malaxa a primit de la guvernul comunist de la Bucuresti 2.460.000 USD. Declaratia lui Alexandru Cretianu este insotita de hotarirea comunistilor de la Bucuresti de a dona acesti bani catre CNR si poarta semnaturile lui Gheorghiu-Dej si Petre Groza. In deceniul sapte, Nicolae Ceausescu, la cererea lui George Macovescu, repeta donatii de milioane de dolari catre dr. Palade, ginerele lui Malaxa.
Dl Niculescu ar fi trebuit sa le spuna participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv ce le oferea Comitetul National Roman in schimbul milioanelor de dolari pentru care protagonistii s-au injurat in presa si pe salile tribunalelor din New York, Berna sau Paris, terfelind demnitatea romanilor. Generalul Radescu le oferea oficialilor americani mii de legionari din Germania si Austria, spre a lupta contra Romaniei. Nu era in stare sa recruteze nici un roman din Romania. Imi voi permite sa o citez pe doamna Laura Cosoveanu, care a cercetat la Hoover Institution5 aceasta pagina alba, de fapt aceasta pagina a rusinii, care reflecta tripla alianta dintre pogromistii legionari, politicienii romani venali care nu mai reprezentau nimic in 1940, si serviciile de politie politica din SUA.

Este vorba de un citat dintr-o scrisoare a aceluiasi general de tragi-comedie Nicolae Radescu: „Recenta propunere a senatorului Henri Cabot Lodge din Massachusetts privind acordarea permisiunii pentru 50.000 de tineri europeni de a se alatura armatei Statelor Unite a fost primita cu interes de liderii politici romani din exil. sRusinea acopera memoria lui Constantin Visoianu, fostul secretar al lui Nicolae Titulescu – n.a.t Cu speranta ca o asemenea masura va fi adoptata in viitor de guvernul Statelor Unite, supunem atentiei faptul ca peste 20.000 refugiati romani de virsta militara se afla in prezent in zonele occidentale ale Germaniei, Austriei, Italiei si Frantei. sEste de fapt vorba de romani din divizia Waffen SS si de cei pentru care Antonescu a cerut in mod expres internarea la Dachau – n.a.t Indiferent cum se va finaliza propunerea senatorului Cabot Lodge, liderii romanilor din exil cred ca, in actualul context international amenintator, zecile de mii de romani care se afla in zonele americane, britanice si franceze din Austria si Germania nu trebuie abandonati soartei lor. Ei constituie un potential uman din partea democratiei sGarda si Capitanul = democratie in conceptia generalului Radescu care, in anii razboiului, a refuzat sa plece pe front, fiind judecator la Curtea Martiala Bucuresti – n.a.t si de aceea – stiind ca ar putea cadea in miinile sovieticilor –, ar trebui cel putin sa li se permita sa lupte pentru vietile lor si astfel sa ajute puterile occidentale. In consecinta, sugeram ca pina la noi evenimente, refugiatii romani de virsta militara, aflati in prezent in zonele occidentale ale Austriei si Germaniei, sa fie adunati in mai multe tabere, organizati in batalioane de auxiliari si de munca. Intre avantajele unei asemenea actiuni s-ar numara si usurarea recrutarii de voluntari pentru miscarea de rezistenta, care dupa un antrenament adecvat, ar fi trimisi in Romania. Ar fi un foarte potrivit prim pas pe calea reabilitarii fizice si morale a acestor victime ale comunismului“.

Opresc aici citatul, nu fara a apela la ambasadorul SUA, dl Michael Guest. Cea mai puternica democratie din lume trebuie sa aiba puterea sa condamne greselile inaintasilor. Este o datorie de onoare fata de evreii ucisi de legionari. I-am scris si dlui Elie Wiesel in acest sens.
Nicolae Radescu a obtinut nu numai sprijinul senatorului Cabot Lodge, dar si al serviciilor CIA, al generalului Clay, al generalului de trista memorie Ghelen si sute de legionari au fost parasutati in Romania sub comanda „camaradului“ Viorel Tanase. Inspirindu-se din experienta ruseasca de formare si utilizare a diviziei Tudor Vladimirescu, care a contribuit la bolsevizarea Romaniei, generalul Nicolae Radescu pregatea o Romanie legionara. De ce nu le-ati spus aceste lucruri participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv?

Un lucru foarte grav mi se pare faptul ca o recenta carte, de o valoare documentara inestimabila, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente, autor Marius Oprea, atunci cind vorbeste de ciocniri intre grupuri organizate si unitati ale Securitatii, foloseste cuvintul „bande“ si nu ne spune daca unele sau toate provin din cele organizate la propunerea generalului Radescu. Este o scapare care ne face sa plutim intre adevar si neadevar. Sau, dupa 50 de ani, din cauza fragilei democratii postdecembriste, ne este frica de adevar?
Spatiul nu-mi permite sa analizez toate personagiile citate de dl Adrian Niculescu drept exilati. Dar nu impartasesc multe, foarte multe din concluziile autorului.
In ce-l priveste pe George Enescu in exil, simpla sa prezenta la Paris a reprezentat un simbol al opozitiei sale fata de comunisti. Nu cred ca dl Niculescu are pretentia ca George Enescu, aceasta constiinta vie a romanilor, paralizat fiind, sa fi mers in carucior la slujbele preotului legionar Boldeanu. Cred ca este o blasfemie adusa acestui mare roman care a intruchipat tot ce au mai valoros romanii: creativitate, gindire eroica si neinfricata, dragoste fara margini fata de poporul sau, nostalgie pentru Moldova care i-a inspirat creativitatea.

Consider ca o jignire adusa post mortem lui Enescu ideea ca ar fi fost o creatie a Casei Regale. Geniul lui Enescu a fost innascut si consolidat prin munca de fiecare zi. Ca muritori de rind, nici dl Niculescu si nici subsemnatul nu avem dreptul de a-i judeca geniul si dragostea de tara. O singura simfonie a lui Enescu executata in acele vremuri la Paris valora mai mult decit o suta de comentarii ale unor ziaristi aciuiti la unul sau altul din posturile de radio din vest.
Ca unul care l-am cunoscut personal pe George Enescu, ma simt obligat sa relatez conditiile in care marele geniu al romanilor a ales libertatea. In toamna anului 1946, in urma apelurilor disperate ale dr. Filderman catre marile organizatii evreiesti din SUA de a ajuta poporul roman lovit de foamete si seceta, Enescu si rabinul Safran pleaca in America sa colecteze fonduri cu care sa cumpere griu si porumb. Li se alatura ambasadorul Ralea. Se string fonduri pentru cumpararea a 10.000 de vagoane de cereale. In urma unei convorbiri telefonice Truman-Filderman, presedintele Statelor Unite dispune ca cerealele sa se distribuie printr-un pod aerian alimentat din rezervele armatei americane din Europa.

George Enescu ramine la Paris, intr-o locuinta modesta si ducind un trai modest. Dl Niculescu ar fi dorit ca, din veniturile lui modeste, sa fi facut daruri puternicei organizatii americane care este Radio Europa Libera. Cred ca lucrurile trebuiau sa se intimple invers si ca, din multele cheltuieli guvernamentale uneori inutile, ar fi putut fi ajutat Enescu, dar fara surle si trimbite. Ajutorarea lui Enescu era mai importanta decit a zecilor de ziaristi, spioni dubli.
Stan Golestan si prietenii sai ii cumpara un pian pe care, de saracie, il va vinde inainte sa moara.
In 1950, o delegatie guvernamentala condusa de Petru Groza il viziteaza pe Enescu la Paris, adresindu-i invitatia de a reveni in tara, promitindu-i onoruri si recompense materiale. Enescu a refuzat. Enescu refuza convorbirile solicitate de ambasadorii Balanescu si Dumitriu. Sint gesturi de demnitate umana si romaneasca. Trebuie sa va intreb din nou, dle Niculescu, l-ati fi vrut poate in carucior la biserica romana unde un pogromist, parintele Boldeanu, era paroh?

In ce-l priveste pe rabinul Alexandru Safran, el a fost si a ramas unul din marii eruditi ai civilizatiei umane. La 29 de ani era rabin-sef si senator in parlament. Dar, precum spunea Corneille in Cidul, „Cit de mari ar fi oamenii, ei sint supusi pacatelor omenesti“. Alexandru Safran a cochetat in anii 1945-1947 cu Comitetul Democrat Evreiesc (cititi sectia evreiasca a PCR). Cind amenintarea comunista a devenit o realitate, Alexandru Safran a preluat postul de rabin al Genevei. Era dreptul sau sa faca asta. Dar acelasi Alexandru Safran nu are dreptul sa ne spuna ca a fost expulzat din cauza rivalului sau Moses Rosen. Am citit in ASRI mii de pagini despre cei doi. Nu am gasit nici o referire la o eventuala expulzare a dr. Safran. Nu stiu ce s-ar fi intimplat daca Safran nu ar fi plecat. Poate ar fi avut soarta ierarhilor bisericii unite. Dar pina una, alta, expulzarea rabinului Safran ramine o naratiune repetata de mai bine de 50 de ani.

In ce priveste relatiile dintre fosta familie regala si rabinul Safran, relatarea dlui Niculescu este meritorie. Dar cred ca mai meritorie este comportarea lui Mihai de Romania in a evita contactul cu Consiliul National Roman si cu miscarea legionara. In modestia sa, regele se manifesta de doua ori pe an, la 23 august si 31 decembrie. E bine de luat aminte.
Referitor la celalalt rabin, David Safran, decedat intre timp, el a candidat in 1948 la postul de rabin-sef, dar sfatul rabinic nu l-a ales. Consider neoportuna ideea dlui Niculescu de a-l cita pe David Safran, care-l caracterizeaza pe rabinul Moses Rosen drept politruc. Un razboi verbal trebuie dus de protagonisti cu inteligenta, dar mai ales cu bun-simt. David Safran era un om iute la minie si cu judecati pripite. L-am cunoscut foarte bine, fiindu-mi profesor de Bar-Mitzva (Bar Mitzva, majoratul baietilor evrei). In plus, am fost unul din putinii cercetatori care au avut acces la arhiva Rosen, iar caracterizarea lui David Safran intrece produsul unei minti halucinante.
Poate ca personagiul cel mai controversat din articolul dlui Niculescu a fost pastorul luteran Richard Wurmbrand.

Marturisesc sub juramint ca, daca ar exista un tribunal care sa judece inculpatii post mortem, m-as adresa acestui tribunal spre a-l judeca pe Richard Wurmbrand. Iata citeva date biografice ale acestui aventurier: in 1921 este membru fondator al PCR, judecat in procesul din Dealul Spirii si eliberat datorita convertirii sale ca rabin; se leapada de religia mozaica si devine pastor luteran. Pina aici, oportunism 100%. Urmeaza activitatea criminala. In toamna anului 1943, Ion Antonescu permite ca 1884 de copii evrei orfani sa se intoarca in vechiul regat. Wurmbrand ii scrie lui Ion Antonescu cerindu-i ca numai copiii trecuti la luteranism sa fie eliberati. Ma mir cum aceasta javra (da, javra) nu a aparut in fata unui tribunal din vreo tara europeana. Dupa 1990, impreuna cu un ziarist obscur, dupa chipul si asemanarea sa – Liviu Valenas –, Richard Wurmbrand a detinut o prospera afacere de prozelitism in Germania. Pina si religia a devenit un SRL pentru escroci ca Wurmbrand si Valenas.
Dl Niculescu reproduce in articolul sau o gluma de prost gust a unui oarecare domn Hari Kuler. Daca o publica Ion Pribeagu in Israel, intr-o revista de satira si umor, mai treaca-mearga.
Si inca un adevar istoric deformat: in Romania interbelica existau 765.000 de evrei, nu 900.000.

Referitor la elogiile aduse dlui Ion Varlam, sa-mi fie cu iertare, dar l-am auzit de doua ori la Casa Scriitorilor si aveam impresia ca aud un mesaj legionar. Intregul sau vocabular este plin de ura fata de evrei.
Nici prezentarea facuta lui Wilhelm Filderman nu corespunde realitatii. Filderman stia deja, la plecarea din Romania, ca echipa generalului Radescu practica un antisemitism militant si pregatea parasutarea pogromistilor legionari. Filderman nu putea colabora cu CNR. In intreaga sa activitate din Franta sau SUA, a pregatit planuri de integrare a evreilor in viata israeliana.
Nu cred ca avem calitatea morala, nici dl Niculescu si nici subsemnatul, de a o judeca pe Martha Bibescu – membra a istoricei galerii care a faurit si aparat Romania Mare. Martha Bibescu si-a ingrijit sotul pe patul mortii, in timp ce legionarii ii devastau casa. Ea ramine un simbol. Sau ar fi fost de dorit sa tina discursuri inflacarate pentru cei din Comitetul National Roman sau, poate, sa-i tina cadelnita preotului legionar Boldeanu de la biserica romana din Paris, ocupata cu forta de legionari?
Este criticata Margareta Pislaru ca nu a devenit un activist politic al exilului romanesc.
Ar fi bine sa se stie ca socrul sau, Alexandru Sencovici, chiar daca a fost comunist, a fost ostatecul regimului. Si atunci?!
Este criticat Constantin Silvestri pentru aceeasi crima. Dar cunoaste dl Niculescu ca fiul din prima casatorie a dnei Silvestri, Sergiu Comisiona, era ostatecul regimului comunist?
Dupa plecarea din tara a scriitorului Petru Dumitriu, prietenii lui cei mai apropiati, Yvonne Stahl si Isac Wechsler, au fost arestati, torturati si trimisi in fata tribunalelor administrate de MAI, ispasindu-si pedepsele la Mislea si Dumbraveni.

Au fost si oameni care au plecat fara motive politice. Am intilnit-o in casa parintilor mei pe Ileana Cotrubas. Marturisea ca va ramine in vest, caci, la fiecare contract, functionara de la ARIA ii cerea mita o bratara de aur sau un inel cu pietre pretioase. Ce doreati, dle Niculescu? Ce sa fi facut Ileana Cotrubas? Sa-i fi donat o bratara generalului Radescu?
In ce-i priveste pe gazetarii romani sau evrei care au lucrat la Europa Libera, la posturile occidentale sau la diverse ziare in Europa sau Israel, nota 10 pe care o primesc nu este total justificata. Emigrind in vest, ei nu au stiut sa faca altceva decit sa scrie, asa cum au invatat la AGERPRES, Scinteia, Romania libera. Nu vad, atunci, de ce in articolul sau dl Niculescu ii transforma in eroi. Nu au fost decit oameni care si-au practicat meseria spre a putea trai. As putea cita nume celebre ale exilului romanesc care nu si-au gasit loc in Observator cultural, Nr. 133/2002: Radu Theodorescu, profesor de teoria probabilitatilor la Quebec, dr. Nicolae Popa, unul din cei mai mari ginecologi din Germania, dr. Armand Stephanescu, seful grupului de corectori de la NASA, Ticu Esanu, ajuns director general al Societatii chimice Saint Gobain din Franta, dr. Lucian Regenbogen, profesor la Tel-Aviv si unul din cei mai mari oculisti ai lumii, celebrul doctor ORL-ist Cadariu, stabilit la Roma, marele regizor Radu Penciulescu. Nu s-au batut cu pumnul in piept ca sint „romani verzi“, dar numele lor au innobilat tara in care s-au nascut si s-au format ca profesionisti de calitate. Nu intotdeauna politica militanta este un titlu de glorie pentru popoare. Miile de tineri care lucreaza dupa 1990 in companii multinationale aduc gloria tarii si nu mafiotii de politicieni de la extrema dreapta la falsa stinga romaneasca.
Exilul romanesc a binemeritat de la tara. Oamenii exilului romanesc il citau pe Stefan cel Mare si Sfint in viziunea lui B. St.-Delavrancea: „Moldova nu ne apartine, ea e a urmasilor urmasilor nostri“.

________
1. Observator cultural, Nr. 133.
2. Laura Cosoveanu in Magazin istoric, Nr. 1/2002.
3. Idem, in Magazin istoric, Nr. 5/2002.
4. Idem, in Magazin istoric, Nr. 7/2002.
5. Idem, in Magazin istoric, Nr. 4/2002.