OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe piata internationala de arta, cota lui Brancusi, se stie, e foarte inalta. Aflam din Evenimentul zilei (19 iulie 2003) ca, in februarie 2002, o firma din Bahamas a vindut o lucrare brancusiana pentru 16 milioane de dolari. Acelasi cotidian romanesc purtase o lunga campanie de presa spre a dovedi ca aceasta lucrare ar fi un fals. Orice cititor de bun-simt se va intreba imediat: sa fie atit de naivi expertii de arta din afara Romaniei? si de ce expertii nostri (daca ii avem) au montat o campanie de presa impotriva acestei lucrari de Brancusi?
E putred ceva in afacerea asta, e clar, va intelege cititorul roman. Ce anume, voi incerca sa explic in cele ce urmeaza.
In primul rind, Romania nu are experti in arta al caror prestigiu sa fie validat de marile case de vinzari din lume.
In al doilea rind, Romania nu are autoritati morale ale artei care sa fi contribuit, in ultimii 50 de ani, la promovarea valorilor romanesti, la cote semnificative, pe piata internationala.

In acest context, s-a nascut in ultimii cinci ani un razboi local care ar fi ridicol daca n-ar fi mai intii pagubos: mostenirea Brancusi este disputata de doua grupuri de interese. Ce spune un grup ca ar fi original, spune celalalt grup ca ar fi fals.
Ce e ridicol in acest razboi? Simplu: nici unii, nici altii nu sint experti ai operei brancusiene, n-au dovedit suficient ca ar fi specialisti, arheologi ai atelierului si ai biografiei lui Brancusi. Si atunci, care e miza? Una singura: razboiul acesta se duce pentru ocuparea fotoliului de „brancusolog-sef“ pe piata romaneasca de arta – implicit, asadar, pentru ocuparea unui fotoliu de expert in arta cu o specializare extrem de rentabila, extrem de banoasa (cel putin in principiu).
Unul dintre cele doua grupuri de interese este reprezentat de o persoana, Lucian Radu Stanciu, posesoare a unui atestat judecatoresc potrivit caruia este acreditat ca expert in arta.

Celalalt grup este reprezentat de criticul de arta Pavel Susara, extrem de activ in vremea din urma in a-l denunta pe Radu Stanciu ca impostor si in a denunta drept falsuri lucrarile prezentate de acesta ca originale Brancusi. Intre cei doi, diferenta este enorma: in vreme ce Lucian Stanciu este un ageamiu periculos, Pavel Susara este un carturar simpatic.
Pavel Susara m-a contactat si pe mine, prin 2002, pentru a semna o lista de protest impotriva lui Radu Stanciu si a actiunilor sale pe piata de arta. L-am refuzat nu pentru ca i-as da dreptate celui contestat, ci pentru ca experienta m-a invatat ca prestigiul expertului in arta se face prin propria sa indelungata activitate si se poate desface prin propriile sale erori, nu prin actiuni de protest civic. Valorile si competentele pietei de arta nu se stabilesc prin actiuni de tip sindical.
Domnul Pavel Susara revine in Evenimentul zilei (19 iulie 2003) in chip de procuror si ma acuza ca tin partea celor care fac trafic cu falsuri dupa Brancusi. Nici mai mult, nici mai putin.
Dincolo de calomnie (care face obiectul altor proceduri decit cele ale dreptului la replica), tin sa precizez citeva aspecte pe care le consider importante:

1. Cei zece ani de activitate a lui Brancusi in Romania, la inceputul carierei sale, au ramas insuficient cercetati; nici Pavel Susara, nici alti specialisti in arta romaneasca n-au binevoit sa studieze in detaliu aceasta perioada – lucrari, biografie, tehnici, proiecte etc.

2. Pentru ca o lucrare brancusiana sau alta sa fie avizata ca falsa, ar fi necesar sa avem brancusologi de prestigiu, acreditati prin propria lor indelungata activitate ca brancusologi; cine sint cei care pot dovedi ca au studiat viata lui Brancusi ora cu ora?

3. Noi avem critici de arta si muzeologi care au studiat partea muzeala a mostenirii Brancusi si, cu mare si unica competenta, semnificatiile operei lui Brancusi, dar nu avem nici un expert brancusolog cu prestigiu international.

4. In aceste conditii, o discutie romaneasca despre eventuale falsuri dupa Brancusi poate avea obiect, dar nu are preopinenti; marile case de vinzari de arta nu-i consulta pe domnii Susara si Stanciu (nici macar pe Barbu Brezianu).
Exista taine ale comertului cu arta pe care domnii Susara si Stanciu nici nu le intuiesc.

De altfel, domnul Susara se exclude singur dintr-un eventual examen profesional pentru titlul de expert in arta, atunci cind declara pentru Evenimentul zilei (19 iulie 2003) ca si lucrarile nesemnate ar fi parte din asa-zisa industrie a falsurilor. Dimpotriva, asemenea lucrari sint considerate ca facind parte din scoala pictorului X sau a sculptorului Y si ele sint purtatoare de valoare tocmai prin aceasta apartenenta. Oricum, pe cazul concret al lucrarilor brancusiene, Pavel Susara este incoerent de la un capat la altul al argumentatiei sale: sustine, pe de o parte, ca am avea de a face cu niste falsuri grosolane, pe de alta parte declara: „astfel de falsuri se fac in medii de specialitate, se pregatesc din punct de vedere tehnic dupa toate rigorile creatiei autorului respectiv“.

Ramine de regretat faptul ca un critic de arta talentat si simpatic precum Pavel Susara se rezuma la campanii de presa pe tema Brancusi si continua sa ignore studiul responsabil al biografiei si al arheologiei sale artistice. Declara cu nonsalanta ca nu stie cine este Mariana Brancusi (o nepoata a sculptorului). Petru Comarnescu stia cine este. In schimb, Pavel Susara viseaza sa existe o institutie care sa acrediteze expertii in arta. Un fel de cenzura de stat in materie de cote? Repet: nicaieri in lume nu exista un tribunal ori un minister care sa dea certificate de autenticitate si de valoare. Daca un critic de arta si-ar sacrifica niste ani din viata pentru a se consacra ca specialist in cutare ori cutare mare artist, abia din acest punct al consacrarii sale ar putea incepe o cariera de expert – in Brancusi, sa zicem.
Nu sustin ca tot ce este dat drept Brancusi autentic ar fi autentic. Sustin ca ne batem joc de Brancusi in continuare, ca in anii ’50, daca raminem fara autoritati morale de expertiza in brancusologie si nu numai. Avem noi undeva, la Bucuresti ori in provincie, o catedra de studii Brancusi? Aflu ca nici o catedra Eminescu nu avem. Nici una Enescu. Nici una Mircea Eliade. Ce asteptam, oare? Talk-show-uri care sa tina loc de expertize?