OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am recunoscut, cred, pina acum niciodata, dar probabil a venit momentul, dupa aproape trei ani de reviste literare: sint (pe cale sa devin) critic literar. Nu e neaparat o identitate pe care mi-o asum (cum spunea prin 1996 Dan C. Mihailescu, al carui recent articol din Ziarul financiar a nascut textul asta, vreau sa mor diletanta), dar, vorba aceea, trebuia sa poarte un nume... Asa ca, volens nolens, sus-numitul articol din Ziarul financiar m-a pus pe ginduri: m-am intrebat si eu de ce prefer sa scriu despre carti straine, facind o specie de struto-camila intre critica literara propriu-zisa si cronica traducerilor, in loc de a ma dedica productiilor de fictiune autohtone.
Undeva, in subconstientul meu, raspunsul plutea de multisor si nu e legat in mod obligatoriu de faptul ca acum, in Romania, se scrie prost; cu putina bunavointa, mai trecind prin volume de memorii si reeditari de interbelici si postbelici, exista o literatura contemporana mai mult sau mai putin anacronica, dar alive and kicking, pe cit se poate. Nu e, deci, vorba ca nu mi-ar placea ce se scrie, desi nici dupa asta nu ma dau peste cap, insa ceea ce nu ma entuziasmeaza deloc e cum se scrie despre ce se scrie (ca urmare, ma refugiez departe, pe tarimurile linistite ale „literaturii universale“, de pilda).

Dupa mine, de critica de intimpinare ar trebui, deocamdata, sa se ocupe cronicarii maturi, bine instalati in mediul literaturii autohtone, care-au depasit de ceva timp momentul afirmarii personale si au un cuvint cu ceva greutate pe care nu e nevoie sa-l urle-n gura mare la colt de revista ca sa fie auzit, eventual ascultat. Altminteri, drumul spre autoritatea critica trece peste corpurile in descompunere ale cartilor pe care tinarul cronicar trebuie, in mod necesar si obligatoriu, sa le asasineze ca sa hraneasca pofta de singe a leilor scriitorimii. Caci schimbul de idei e o practica revoluta pe meleagurile lui Toma Alimos: daca esti „mic“ si marturisesti dubii critice pe alt ton decit datul cu parul sa sara scintei, te-alegi cu scarmanaturi, teorii ale conspiratiilor literare (tii partea lui cutare impotriva aluilalt) si argumente de autoritate ca nu te pricepi, eventual esti trimis pe la biserici sa-ti ceri iertare (am patit-o cu Cristian Badilita si nici macar nu scrisesem despre cartile lui). Idem daca scrii de bine, fiindca lauda unuia e blestemul altuia: nu te pricepi, esti din aceeasi gasca, te-a pus redactorul-sef, du-te la manastire!

O persoana la a carei opinie tin ne-a spus, mie si tovarasilor mei intru jocul criticii, ca sintem prea cuminti: ar trebui sa fim mai rai, sa „muscam“, sa dam tare. Asta da dinamism unei reviste literare, asta face lumea (romaneasca) sa vorbeasca. Adevarat, dar oare nu e mult prea simplu? Poti sa-ti faci o cariera de Terminator al scriitorilor, toti sa te priveasca plini de respect si de teama condeiului (care-s cam totuna) – si ce daca? N-o sa spun ca e usor sa scrii de rau, e un loc comun, vocatia de buldozer zace in fiecare dintre noi, si-o sa ma multumesc sa-ntreb: cui prodest? E poate distractiv, dar nu exista riscul sa ne-ngropam, noi si-ale noastre, cu totul sub darimaturile de care sintem atit de mindri? Sa ne laudam ca la noi critica a ajuns un soi de „stirile de la ora 5“, varianta culta? Ca celebrul geniu inaugural romanesc inseamna disponibilitatea perpetua de a goli terenul pentru constructii care nu trec niciodata de piciorul broastei?

La o intilnire a Romaniei literare, Mircea Martin a pus o intrebare dupa care s-a lasat linistea: „Nu vi se pare ca noi continuam sa facem critica folosind instrumentele lui Lovinescu?“. Sigur ca da, si asa va fi si de acum incolo, fiindca limbajul critic, precum orice comportament social, se deprinde mimetic; in lipsa unei reflectii asumate, impresionismul divagant se perpetueaza, prin simulare, ad nauseam. In facultatile de Litere (iar criticii de acolo se recruteaza), cursurile de teoria literaturii sint rare incursiuni prin trecutul disciplinei, in materiile de specialitate accentul se pune pe istoria, nu literara (care e deja o privire larga asupra dinamicii domeniului), ci strict a literaturii romane, iar lectura si scriitura critica sint o riscanta aventura pe cont propriu, care de obicei sfirseste prost, cu ulcere si boli de nervi.
S-ar putea sa nu ma dea pe spate lectura pe care-o face Ruxandra Cesereanu jurnalului lui Anaïs Nin, poate ca eu as fi pus altfel problema, insa ce face ea e parte a unui proiect coerent de abordare critica (si romanesca), iar in economia acestei abordari, lecturile ei sint perfect justificate. Are instrumentele necesare unei asemenea lecturi; ce s-ar intimpla, totusi, dac-ar citi astfel jurnalul Gabrielei Melinescu (nu ca l-as compara cu Anaïs Nin, am dat doar un exemplu)? Oare n-ar sari toata floarea cea vestita ca sa urle: Blasfemie?! Nu, sa aspiram si de-acum incolo la critica generalizanta, care spune tot dintr-o suflare, pentru uzul etern al urmasilor respectuosi, dac-or mai fi vreunii, dupa cum merg lucrurile.

Asta-toamna, la Neptun, un poet irlandez imi povestea despre provincialismul mediilor lor literare, irezistibil atrase in orbita Angliei vecine, si ma-ntreba daca nu mi se pare ca si la noi critica, cel putin, e un pic infantila. O, si-nca cum! Sintem provinciali si mindri de asta – dar s-a vorbit atita despre amorul nostru pasional pentru pastrarea in propriile limite, ca pina si eu m-am plictisit, si daca tot nu se-ntimpla nimic, de ce sa mai vorbim? Sa scriem in continuare numai despre carti pe care cititorul le poate cumpara si despre Nietzsche intr-o suta de episoade, fiindca altfel, de prea multa informatie, s-ar putea sa se timpeasca bizonul-cititor si sa vrea mai mult.

Prinsa intre encomioane si pasiunea distrugerii, totul muiat in sos carpatin, literatura romana, cu critici cu tot, e un organism bolnav care traieste iluzia propriei normalitati. De ce mi-ar placea sa scriu despre asa ceva? Poate cind oi fi mai batrina, acum vreau sa-nvat, din traduceri macar, ce e literatura de calitate si ce e critica autentica.