OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca autor, l-am considerat pe domnul Shafir o persoana riguroasa. De aceasta data (v. textul din Observator cultural Nr. 162/01.-07.04.2003), Domnia sa este de mai multe ori inexact, citeste inadecvat, face greseli de logica iar de citeva ori minte.
1. Textul aparut cu titlul Trei observatii nu era o replica, ci un mesaj trimis cititorilor recenziei mele Negare, trivializare si comparatie si celor – nu putini – care au primit ecouri personale dupa aparitia ei. Nu a fost o reactie la cele doua scrisori pe care Domnia sa mi le trimisese. (Daca aceasta era motivatia, nota ar fi aparut imediat dupa primirea lor.) Ci la descoperirea ca domnul Shafir incepuse o campanie punitiva.
Sustinerile ca ma refer la „corespondenta noastra privata“ sau „la o corespondenta electronica (privata) intre mine si cercetatorul Cas Mudde“ sint fara acoperire. Nimic din nota nu sugereaza asa ceva.
2. Domnul Shafir declara ca am renuntat la un numar de erori din prima varianta a recenziei mele. Ca sa dau o imagine asupra subiectului si stilului, reproduc acest pasaj din raspunsul meu la prima scrisoare a domnului Shafir (privata, pina la aducerea, de catre el, in discutie publica).

Deci:
„Referirea mea la insuficienta recunoastere a rolului lui Iliescu nu este o critica la carte. Care, din contra, are grija sa faca diferenta, din acest punct de vedere, intre Iliescu si Constantinescu. Bineinteles ca nu Iliescu era tema. [...] Referirea la absenta citatelor sscriam ca volumul face referire la Manolescu si Liiceanu fara sa ii citezet descria cartea, nimic in plus. s…t In concluzie: referirea la absenta citatelor nu este o insinuare. Poti sa replici: «oamenii inteleg din textul tau ca premeditat nu i-am citat, ca sa ii pot interpreta, pentru cititor, cum vreau». Nu am avut in vedere o astfel de lectura. De altfel, trimiterea la «absenta citatelor», absolut descriptiva, nu are miza: deci se poate scoate“.
La prima referinta am completat, la a doua, am scos. Nu era vorba despre „erori“. Dar, din buna credinta, am incercat sa evit, intimpinind observatiile lui Michael Shafir, orice interpretare abuziva a recenziei. Acolo unde am considerat ca domnul Shafir greseste, am pastrat versiunea mea.
3. Invocarea lui Paul Goma in recenzia Negare, trivializare si comparatie apare in urmatorul pasaj: „Shafir spune la un moment dat ca «dreptul la memorie al istoricului Goma», care reprezinta, pentru multi romani, un Soljenitin al Romaniei, ar fi «mai putin respectabil». Are toata legitimitatea sa o faca cind Goma califica pogromurile anti-evreiesti ca forme de autoaparare ale romanilor“.
In cea de a doua scrisoare pe care Michael Shafir mi-a adresat-o, el nota: „Dai citatul despre Goma fara a cita propozitia precedenta care afirma ca «Scriitorul PG are tot dreptul la memorie»“.

Autorul recenzat citea gresit pasajul. Ideea era urmatoarea: daca Shafir considera ca Goma isi pierde respectabilitatea in ciuda trecutului sau, datorita anumitor pozitii ulterioare, apoi, ar fi firesc sa foloseasca aceeasi reteta si fata de Eli Wiesel. Pentru sustinerea ideii, intregirea citatului era nerelevanta. (De altfel, „partea lipsa“ era implicita in afirmatia „Shafir [...] are toata legitimitatea sa o faca...“.)
In ce priveste invitatia domnului Shafir – care insista sa fie jignitor –, de a ma edifica, daca nu sint la curent, cu evolutia lui Soljenitin, as cita un pasaj dintr-un alt text pe care l-am publicat mai demult in Observatorul cultural: „El sGomat se asociaza categoriei fostilor disidenti pe care caderea comunismului i-a debusolat. Numele cele mai cunoscute sint ale lui Soljenitin si Zinoviev, a caror evolutie a fost in ultimii ani dramatica. Imnurile la adresa Sfintei Rusii conectate, logic in cazul lor, la elucubratiile privind democratiile de tip occidental arata ca acesti oameni au iesit din istorie. Goma se grabeste astazi pe urmele lor“.
4. Sensul intrebarii „ce i se poate «permite» sa publice unei reviste care doreste sa fie un spatiu de dezbatere intelectuala?“ rezulta din context. In loc ca domnul Shafir, nemultumit de tezele mele, sa isi exprime opiniile in scris, a inceput o campanie impotriva mea – prin telefoane, e-mail-uri personale etc. Nu o campanie de argumente, ci un atac personal – asa cum de altfel o arata perfect comentariul sau publicat saptamina trecuta –, in care apar si „pagube colaterale“, precum Observatorul cultural. Interpretarea pe care domnul Shafir o da cu aceasta ocazie corectitudinii politice vine in intimpinarea acuzatorilor ei – i.e. concordanta cu o lista de idei, fara de care publicarea, colaborarea sint excluse.

5. Implicarea lui Cas Mudde in aceasta poveste este o parte jalnica a intregii istorii. Referirea la discutia avuta cu cercetatorul de origine olandeza era menita sa-i promoveze numele, apoi, punea in lumina figura autorului recenzat. Orice om cu simtul lecturii percepe „tehnica“ en racourci a acestui procedeu. Sustinerea ca domnul Mudde recunostea „radicalitatea lui Shafir“ si, simultan, afirmarea respectului pentru el asigura un balans intre asemanare si diferenta care sa dea energie frazei. Capacitatea lui Shafir de a crea „opinia“ sublinia o calitate. Formula „oarecare invidie“ inseamna, in context, pur si simplu, „admirativ“. Iar afirmatia domnului Shafir ca, intr-o prima varianta a textului, as fi scris „extremism“ in loc de „radicalitate“ este pur si simplu o minciuna. (Pe care, inteleg acum, a folosit-o in discutia cu domnul Mudde.)
Nu era nimic „intim“ in aceasta amintire, care sa fi motivat „autorizarea“ publicitarii ei. Mi se pare chiar inelegant ca, atunci cind vorbesti pozitiv despre cineva, sa ii spui: uite, scriu frumos despre tine.
Interventia era menita, pur si simplu, sa ma compromita si sa-mi afecteze relatia cu Cas Mudde. Din replica domnului Shafir inteleg ca a dezvoltat regia, dupa ultima corespondenta pe care am avut-o cu cel numit.
6. Intr-adevar, sintagma „militant evreu“ nu are pentru mine o conotatie negativa. Nici referirea la Liviu Rotman, Ioan Hollender si Leon Volovici nu are in vedere sorgintea compromitatoare invocata de catre Shafir – din formula „militant comunist“. Iata afirmatii care nu insulta inteligenta nimanui. Dar daca tot a fost invocata inteligenta, ea trebuie si folosita. Enunturile de mai sus nu sint totuna cu a spune ca apreciez tipul de militantism practicat de catre Shafir, Volovici etc. Relatia dintre general si particular, dintre tipologie si sorginte este ceva mai rebela decit o vede domnul Shafir.
In ce priveste tipul de militantism al Domniei sale, l-as numi militantism evreu punitiv. Acesta mi se pare daunator din motive pe care le-am argumentat in recenzie.
7. In diatriba sa, domnul Shafir ma intimpina cu o serie de calificative: incalc o deontologie primara, distorsionez, inteleg distorsionat, falsific citatele, le folosesc dezonorant si insinuant, autocontradictoriu, insult inteligenta etc. No comment.

Cele de mai sus sint detalii care prind mai bine ori mai putin bine esenta „polemicii“ – conform titlului pus de Observatorul cultural. Nota mea la care replica domnul Shafir a fost determinata, cum spuneam, de campania pe care Michael Shafir a lansat-o dupa aparitia recenziei la cartea pe care a publicat-o la Polirom. Nu o campanie de argumente impotriva ideilor mele – foarte fireasca, daca nu era de acord cu ele –, ci una impotriva autorului.
Sa nu-mi spuna domnul Shafir ca nu stie despre ce este vorba; cum mi-a mai spus, intr-o scrisoare, cu referire la Dorin Tudoran. Da, Dorin Tudoran a fost luat la intrebari in cadrul institutiei sale dupa ce i s-a pus eticheta de antisemit. Conform declaratiilor, a fost retras din post, apoi, dupa contestatia sa, a fost mutat intr-o functie mai mare. Nu am sugerat nicicum ca domnul Shafir s-ar afla la radacina complicatiilor suferite de fostul dizident. Nu stiu cine. Dar lucrul s-a intimplat.

Ca aceasta nu este doar o inventie a domnului Tudoran am verificat personal. Cu mai mult timp in urma am fost cautat de catre consilierul unei ambasade, care a dorit sa-mi puna intrebari despre domnul Patapievici. Existau reclamatii privind „antisemitismul“ lui si consilierul avea incredere in opinia mea. Detineam un adevarat dosar si am avut o lunga discutie cu el. I-am explicat ca, dupa opinia mea, Patapievici are idei discutabile, dar nu poate fi acuzat de antisemitism. (Antipatia activa a domnului Patapievici nu ma putea face sa spun altceva decit cred: il consider un retrograd, dar in nici un caz un antisemit.)
Un aspect dramatic al campaniilor punitive este punerea discursului incriminant sub egida evreitatii. Paranoiei personale i se confera legitimitate comunitara. Prin asta, militantii evrei punitivi nu fac mai putin rau comunitatii lor decit o fac intelectualii antisemiti romani, de la Ion Coja la Adrian Paunescu. Cum militantii evrei sint importanti in spatiul simbolic si al resurselor pentru viata culturala, amenintarile lor au o anumita substanta.
Or, acest lucru face un imens rau ideilor in sine, valorilor pe care insusi domnul Shafir le invoca. Cum se pot astepta Domnia sa si colegii ca gindirea lor asupra democratiei, asupra problematicii evreiesti, asupra tratarii trecutului acestei comunitati si a comunitatilor integratoare sa fie mai bine promovate prin astfel de atitudini? Mai ales in tari care au trecut prin regimuri totalitare, punerea pumnului in gura, amenintarea (chiar daca numai implicita), afirmarea unui singur adevar si pedepsirea contrariului nu pot provoca decit frustrare; decit repulsie.