OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probabil ca n-as fi scris niciodata acest articol daca nu m-ar fi obligat, indirect, articolul Iuliei Popovici din numarul trecut, cu ale carei opinii ma simt solidar. Pornind de la anumite observatii de acolo, am si eu citeva lucruri de spus (unele fara legatura) despre perceptia celuilalt in cimpul criticii literare de azi. Vorbesc, evident, numai in numele meu.
Sansa care ni s-a oferit noua, celor inca studenti, sa debutam de timpuriu in critica are, insa, doza ei de perversitate. E aproape imposibil sa fii tratat in afara unor determinanti. Vrei, nu vrei, esti mai apropiat de un profesor decit de altul, scrii mai des sau numai la revista unui anume critic, mizezi pe un anume tip de literatura si nu pe altul si tot asa, astfel incit nu trece mult timp pina sa fii „etichetat“ si abordat intr-un anume sistem de prejudecati. E de-ajuns sa-ti spui parerea pentru a fi imediat suspectat de te miri ce interese si catalogat drept soldatul cuiva. Evident ca exista simpatii, convingeri si directii cu care rezonezi, nici nu se poate altfel. Dar daca tie iti plac, indecibil, si Manolescu, si I.B. Lefter, si Dan C. Mihailescu, si Adrian Marino, si Paul Cernat? Daca citesc cu placere si Observatorul cultural, si 22, si Dilema, si Orizont?

Asa cum ascult cu aceleasi delicii si Led Zeppelin, si Gershwin, si Bjork, si Vangelis sau Eminem. Libertatea inseamna, poate inainte de orice, democratia diversitatii si dreptul de a fi considerat in afara oricaror suspiciuni. Chiar trebuie sa fac o astfel de alegere ferma, imediata si decisiva? Poate ca eu vad ca pe o provocare incercarea de a invata si de a lua de la fiecare ceea ce cred eu ca mi se potriveste. De ce trebuie sa fac parte neaparat dintr-un grup si sa fac jocurile unora impotriva altora, asa cum iti poti „auzi vorbe“? Cine sint eu, in fond, cel care citesc cu placere Cartarescu, dar nu si Otoiu, D.R. Popescu, dar nu si Buzura, Ioan Es. Pop, nu si Ianus, Blecher nu Hortensia, Budai-Deleanu si nu Bolintineanu? Iata cum se poate naste, azi, o criza identitara in critica noastra literara! Vreau si eu sa stiu cum stau. Am de ales? E o conditie?
De aceea ma simt, deseori, de-a dreptul jignit. Vine cineva si imi spune sa scriu mai dur, precum C. Rogozanu – Curajosul, ca asa se face cariera, in timp ce altul imi recomanda mai mult bun simt decit C. Rogozanu – Distructivul, ca asa iti cistigi credibilitate (sa ma ierte Costi pentru exemplu). Dar poate ca eu vreau sa fiu doar Marius Chivu, sincer cu mine si atit. In convingerile mele culturale, care pot fi unele si nu altele, vreau sa fiu, totusi, independent. In orice sistem exista o zona de echilibru care se poate inclina usor cind intr-o parte, cind in cealalta. Democratic.

Si vin acum si explic sintagma din titlu, nascocita chiar impreuna cu Iulia Popovici, in lungile noastre impartasiri tineresti de perplexitati culturale contemporane. Sintem, cumva, cu totii victimele propriilor slabiciuni. Tocmai pentru ca facem la un moment dat niste alegeri, nu pripite, dar fara amendamente, ajungem sa ne cam pierdem propria voce, daca am avut-o, sau sa nu ne-o descoperim niciodata, daca inca ne-o cautam. Multi fac azi critica exact precum cel pe care si l-au ales ca model absolut, ii preiau intocmai si seria de valori, si de idiosincrazii. A-ti imprumuta vocea! De aici la o intreaga strategie a negatiei si a unei stari de replica permanenta nu e decit un pas: scrisul impotriva cuiva, atitudinea contra ceva, polemica cu cineva etc., totul inflamat si cu program. Binecunoscutele „nu esti cu mine, deci esti impotriva mea“ si „dai in mine, dai in fabrici si uzine“ au insa si un revers la fel de periculos: cind cineva sincer intra naiv in acest joc literar, se trezeste inregimentat cu de-a sila, sau macar involuntar. De ce, daca mie nu-mi place, sa zicem, Patapievici, trebuie sa fiu neaparat „de-ai lui Lefter“? S-ar putea sa nu dau doi bani, vorba vine, pe Nedelciu sau pe Radu Petrescu. Cita politica e in spatele preferintei mele pentru M.H. Simionescu, Dimov si Brumaru, si nu pentru Nichita sau Preda? Tarkovski ma lasa rece, Von Trier insa ma ravaseste, iar pe Lynch il visez noaptea. Ce conteaza in afara de toate astea?
Nu stiam, pina mai deunazi, de ce papusarul care vorbeste din stomac, reproducindu-si propria voce, usor falsificata, numai cit sa para alta si sa creeze impresia ca sint doi, m-a inspaimintat inca din copilarie. Acum stiu. Pentru ca marioneta n-are viata si orice gest care multiplica inutil e odios. Precum oglinzile lui Borges.

Despre Festivalul Zile si Nopti de Literatura de la Neptun se pot spune, la fel de bine, si bune, si rele. Altceva vreau sa evoc aici. Obisnuit cu atitudinea balcanica, eufemistic vorbind, cu care se trateaza ai nostri scriitori atunci cind se aduna la un loc mai mult de doi – adica birfa, invidie pe fata, vanitati penibile, paranoia geniului propriu, denunturi, mincatorii etc. –, am fost efectiv impresionat sa vad, pe viu, cam cum se comporta scriitorii englezi, de pilda. Stateam la aceeasi masa cu Alan Brownjohn, Paul Bailey, George Szirtes si Cate Ingoldby si nu-mi venea sa cred ascultindu-i cit de firesc, cit de normal si cu cita eleganta isi discutau cartile (unii dintre ei se cunoscusera abia in Romania) si de cita admiratie – da, admiratie – erau in stare pentru alti scriitori, care nu erau de fata. Adevarati profesionisti ai scrisului si cu un respect pentru aceasta meserie dincolo de orice vanitate personala. Iubeau cartea in sine si stiau ca e loc pentru toti, desi nici unul nu era David Lodge, Ian McEwan sau alta vedeta literara mondiala. Sint eu naiv ca vreau asa ceva si la noi?

La inceputul anului, o revista literara facea o ancheta si-i intreba pe cei 24 de critici si comentatori (tineri si mai vechi, mai mult sau mai putin inspirati, din Bucuresti si din provincie) cam ce si-ar dori in viata literara a noului an. Doar doua voci cereau timid „putina sinceritate“ si „mai putina invidie“. Nimeni n-a parut deranjat de nivelul jos in care cad ceea ce ar trebui sa fie polemicile de idei. Daca esti critic tinar si nu poti pricepe valoarea literaturii din comunism (ma rog, a unei parti), desi faci eforturi sa intelegi, si o mai si spui, risti sa fii pur si simplu injurat. Nu stiu cum sint altii, dar mie mi se pare mitocanie curata. Plus ca mai dai si peste un roman de Semprun care-ti trezeste efectiv pofta de scris, dar si o anume indignare despre care, intimplarea face, tocmai am scris, si chiar in Observatorul cultural. Si-atunci cum sa nu-ti sclipeasca ochii pe lucioasele si coloratele Poliromuri sau pe noptierele de la Humanitas?! Acolo, literatura! Si departe de orice zgomote perturbatoare.
Sint tinar, citesc, scriu, cred ca vreau sa fiu critic literar. Am venit in Bucuresti sa invat carte si am intrat intr-o lume care ma dezamageste constant si intr-o meserie cu care faci foamea. Uneori dezgustul celor de mai sus invinge, si ma trezesc gindindu-ma serios daca si ce anume mai merita! Si ma intreb: e nevoie de mine? Daca nu sint decit copia unui gest inutil?!