OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu citeva saptamini in urma intocmeam o replica la articolul lui Cristea-Enache din Adevarul literar si artistic, articol in care eram tratat ca dusmanul numarul unu al tineretului creator. L-am trimis la revista respectiva mai mult ca sa le verific reactiile. In mod normal, cred ca ar fi trebuit sa-l publice, textul care l-a generat fiind destul de dur. Si apoi, mai credeam intr-un soi de acord tacit ca acolo unde exista o opinie poate aparea si o alta opinie. Calcul gresit. Asta e, a fost amuzant sa vad ca unii isi calca deontologia in picioare de dragul unor capricii editorialistice. Am uitat de respectivul incident. Dar, in ultimul numar, constat ca Enache recidiveaza. Deja a facut o obsesie cu „rogozanul“ – vorbeste despre mine de parca eu as cheltui miliarde de la stat fara justificare si nu mentorii sai, de parca eu sint problema culturii romane. Enache continua netulburat sa delireze. Asta n-ar fi ceva surprinzator, dar delireaza in jurul numelui meu. Asa ca, iata un raspuns mai vechi care are legatura tangentiala cu respectivul critic si care priveste mai mult lumea care face posibila evolutia lui... E clar ca avem de-a face cu un conflict din ce in ce mai dur itre functionarii culturali si cultura emancipata de sub tutela bugetului... In fond, aroganta lui Cristea-Enache, un functionar cultural angajat pe la diverse institute, este aroganta omului din spatele ghiseului – stim cu totii cum arata. (C.R.)


Cultura de stat si cultura particulara

In urma articolului Rogozanii din Adevarul literar si artistic, 21 octombrie 2003, ma vad nevoit sa fac citeva precizari pentru cititorii dvs. Nu prea se face sa explici serios acuzatiile aduse intr-un articol-injuratura. Dar merita incercata aventura. M-a mirat statutul de exponent care mi se da: dintr-o data m-am trezit conducator de hoarda, de generatie, de grup insurgent. Nimic mai inexact. „Rogozanii“ sint extrem de putini (mama, tata, am un singur frate si sint becher) si, in consecinta, e surprinzator spatiul acordat de revista dumneavoastra unei minoritati mai mult decit fragile.

Nu am intrat niciodata in dispute aiuristice gen tineri versus batrini. Am, de altfel, mai multi prieteni printre virstnici decit printre tineri. Poate intr-un articol asumat „teribilist“ dintr-un numar al Dilemei sa fi existat pasaje interpretabile in acest sens. Numai ca acest conflict este o marca a unei alte realitati: aceea ca, in continuare, la noi, exista o ruptura intre cultura facuta cu bani de la stat si cultura particulara. Nu e greu sa constati ca banii de la buget sint obtinuti mai ales de institutii care au la conducere oameni in virsta, de cele mai multe ori impovarati de o grea mostenire a compromisului. Si e evident ca mai mult tinerii sint cei care au incercat aventura culturala si financiara pe cont propriu. In Romania, o finantare de la stat nu poate fi obtinuta decit prin compromis politic, ideologic (si profesional, la urma urmei). Sint unii care au o mai mare putere de adaptare la aceste conditii improprii de evolutie culturala. Cristea-Enache e un exemplu in acest sens.

Exista un conflict, si n-are rost sa-l negam, intre un mod constructiv de a face cultura (cel privat, cu incercari de emancipare de sub tutela politica) si o maniera neproductiva de a subzista cultural (dependenta totala de buget). Dar nu e un razboi, cel putin eu nu asa l-am perceput: cind am taxat subventii scandaloase am facut ceea ce orice jurnalist normal ar trebui sa faca. Invectivele lui Cristea-Enache imi indica inca o data aroganta si inconstienta pe care ti le da evolutia intr-un sistem unic, de stat, de legitimare profesionala.
Cred ca aventura culturala pe teren privat e singura care mai poate salva ceva. Mai cred ca in cultura romaneasca prea a devenit o regula compromisul cu puterea politica. E binevenita orice incercare de evadare din sistem. Scriitorii nostri, tineri sau batrini, viseaza inca sinecure de la stat ca in alte vremuri – nimeni nu-si propune sa cistige din propriul scris. Pentru Cristea-Enache, „seriozitate“ inseamna sa arati cita morga functionareasca poti. Eu cred ca o recenzie e o recenzie, e un mod de a cistiga public pentru cartea despre care scrii, si nu are ce cauta in aceeasi forma intr-o carte, de exemplu.

Nu fac critica specializata de film, muzica, sport, cum specifica Daniel Cristea-Enache – am o cronica de televiziune in care, vrind-nevrind, ating astfel de subiecte (asta vedem la televizor). In rest, despre literatura scriu de citiva ani de zile, intr-o maniera care a fost tolerata de destule reviste importante din tara. Cine are nemultumiri poate sa ceara lamuriri de la Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter si chiar de la Eugen Simion – ei mi-au gazduit textele, deci le-au considerat de oarecare nivel.
In articolul Rogozanii mai sint si afirmatii false, nu doar interpretabile. Nu am batjocorit Caiete critice, revista unde am debutat. Am intrerupt colaborarea pentru ca dupa o recenzie redactia a gasit de cuviinta sa-mi adauge un P.S. prin care preciza ca nu e de acord cu ce scriam acolo. Si atunci mi s-a parut inutil sa continuu.

La fel se intimpla si in cazul Romaniei literare, despre care nu am scris nici un rind „de rau“ dupa ce am plecat de acolo. Nu am avut nimic de reprosat revistei.
M-am vazut nevoit sa dau o replica unui articol care depasea complet limitele unei polemici normale, articol semnat de Alex. Stefanescu in suplimentul Ziarului Financiar.
Cit despre lipsa mea de caracter, astept dovezi ceva mai inteligibile. Pot, in schimb, sa indic citeva probleme in fisa etica a atacatorului. De exemplu, mi se pare complet lipsit de credibilitate un om care face interviuri cu propriul sau sef. Cristea-Enache a facut-o. A publicat o culegere de articole la propria editura care functioneaza cu bani de la buget.

Mi se mai pare lipsit de fair-play sa ocupi diverse functii intr-o institutie de stat fara sa concurezi pentru postul respectiv, fara sa fi demonstrat mai nimic in manageriatul cultural (asa ceva nu e posibil in domeniul privat). Cristea-Enache sta sub aripa unor oameni cu multi bani de la stat la indemina, precum Simion sau Buzura. Poate de aceea mai toate textele sale de critica sint atit de previzibile: obsesia sa este sa se inteleaga clar care sint oamenii „nostri“, care sint oamenii „lor“, ai dusmanilor. E clar ca nu poti sa faci mare lucru in critica daca ai asemenea principii de functionare.
Asa ca, chiar nu-i inteleg tupeul de a face teoria „carierismului“ meu, din moment ce are evolutii fulminante cu mentori bugetari bine plasati in spate. Nu continuu sa comentez lunga lista de atacuri complet nejustificate, eruptiile stilistice ale comentatorului cu pricina. Dar ii recomand sa-si faca rapid o trecere in revista a compromisurilor pe care a trebuit sa le faca doar ca sa iasa cumva in evidenta in cimpul nostru literar. Si il asigur ca se putea si altfel.