OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In articolul domnului Wexler intitulat Pledoarie pentru probitate morala, aparut in Observator cultural Nr. 142 din 12 noiembrie 2002, sint invinuit de lipsa de probitate morala. E prima data in 86 de ani cind primesc o asemenea calificare, dar e bine ca omul sa treaca prin toate.
Autorul insira mai intii titlurile a o serie de lucrari si documente romanesti sau straine care i-ar sprijini, impotriva mea, opiniile privitor la activitatea exilului romanesc de dupa 1944. Analiza acestei mase de documente, la care as putea adauga si eu multe altele, ar putea fi baza unei discutii contradictorii de anvergura care sa umple un volum. Cred ca Observatorul cultural nu are spatiu pentru un asemenea exercitiu. Aici, asadar, vreau doar sa protestez impotriva unor afirmatii ale domnului Wexler, nu trase din carti, ci, pasa-mi-te, din observatiuni personale, contrare insa realitatii.

Astfel, la sfirsitul articolului domniei sale, evoca „un simpozion organizat de Institutul de Studii Liberale“. E vorba de sedinta tinuta la acest institut la 23 ianuarie 2002, pentru comemorarea Unirii Principatelor la 24 ianuarie 1859. Relatarea domnului Wexler rastalmaceste cu totul sensul discutiilor din acea sedinta. Citez: „Toti vorbitorii au subliniat ca, de-a lungul ultimilor 100 de ani, majoritatea oamenilor politici romani au fost membri ai diverselor societati masonice, exemplificind concret afirmatiile facute. Dl Djuvara s-a inscris in contextul general“ (s.n.)… In realitate, desfasurarea discutiilor a fost exact invers. Constatind contrariat ca distinsul conferentiar care evocase timp de trei sferturi de ceas momentul, cu adevarat istoric, de la 24 ianuarie 1859, nu spusese o vorba despre rolul masoneriei in acel eveniment, i-am facut semn amicului Balaceanu-Stolnici, care prezida sedinta, ca as dori sa iau cuvintul. Acesta a tinut sa faca mai intii o incheiere in care a pomenit el primul, pe scurt, rolul masoneriei. Apoi mi-a dat cuvintul. Am avut atunci o lunga interventie in care am relatat aportul francmasoneriei la patrunderea ideilor democratice la noi, la cumpana secolelor XVIII si XIX, si rolul determinant al tinerilor romani initiati in masonerie in Occident, la marile evenimente de la 1848 si 1859. Am vrut apoi sa arat de ce imaginea masoneriei s-a deteriorat atit de tare la sfirsitul secolului al XIX-lea, mai precis dupa Congresul de la Berlin din 1878, unde marile puteri, sub bagheta lui Bismark, au conditionat recunoasterea independentei tinarului stat roman de incetatenirea in masa a evreilor din tara.

Atunci s-a constatat ponderea pe care o capatase evreimea in francmasonerie si multi intelectuali romani, fosti masoni sau simpatizanti, s-au indepartat de ea. E cazul indeobste al marelui om de stat Ion Bratianu, fost mason militant, care trimitindu-si acum fiii – pe Ionel si Vintila – la studii in Franta, le-a cerut insistent sa nu intre in masonerie.
Dupa interventia mea, distinsul conferentiar, vizibil jenat, a reluat cuvintul pentru a adauga si dinsul un sir de argumente in sustinerea rolului masoneriei, dovedind ca era perfect la curent cu aceasta problema, dar totodata ca urmase in expunerea sa vechiul fagas al istoriografiei romane, care considera ca in Istorie unele lucruri sint bune de spus, altele nu.

Aceasta fiind desfasurarea discutiei in sedinta mentionata, nu stiu cum a putut-o percepe domnul Wexler ca sa ajunga a o rezuma in fraza de mai sus: „Toti vorbitorii au subliniat s…t. Dl Djuvara s-a inscris in contextul general“…
As putea sa ma multumesc a zimbi doar, de n-ar fi fraza urmatoare, pusa intre ghilimele, ca si cind ar fi un autentic citat al spuselor mele: „la Paris am dorit sa ma inscriu intr-o societate masonica, dar am renuntat, intrucit faceau parte prea multi evrei“. Vadit, domnul Wexler tine mortis sa-mi lipeasca eticheta de antisemit, care nu se potriveste cu tot ce am scris sau am spus de vreo 30 de ani incoace. Dar pot afirma sus si tare, fara teama de a fi vreodata dezmintit, ca n-am avut in viata mea nici cea mai mica veleitate de a intra in masonerie, asa ca fraza presupusa a fi a mea, pe care domnul Wexler o pune chiar intre ghilimele, este o pura nascocire a imaginatiei sale. Ceea ce consider ca este un fapt deosebit de grav. Domnul Wexler va putea de acum sa faca oricite raspunsuri la raspunsul meu, eu nu voi mai cobori in arena pentru a incerca sa dezmint fabulatiile domniei sale.

In schimb, marturisesc ca articolul domnului Andrei Corbea din acelasi numar, intitulat Din nou despre „amalgam“, are un temei. Se bizuie pe o fraza nefericita din articolul meu, in care spuneam ca exagerarile si insultele proferate de domnul Wexler la adresa unor oameni politici romani din exil riscau sa trezeasca iar reflexe antisemite, „desi autorul e departe de a fi avut un trecut care sa-l recomande drept stalinist“. In aceasta propozitie am incercat sa edulcorez aciditatea atacului meu impotriva domnului Wexler. Rezultatul a fost insa de-a-ndoaselea, dupa vorba veche „Unde dai si unde crapa“. Eu n-am avut pe moment perspicacitatea de a intui interpretarea laturalnica ce se putea da, pe drept cuvint, frazei mele, in sensul ca as fi insinuat ca mai toti evreii au fost stalinisti! Fac aici mea culpa pentru aceasta greseala involuntara si il asigur pe domnul Corbea ca o astfel de interpretare n-a fost nicicum in intentia mea si – cred – nici chiar in subconstient.