OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine este tradatorul?

In numarul 183 (26.08-01.09.2003), Observatorul cultural publica sub semnatura Cristinei Ionica, articolul Un adevarat roman de Nobel. Nu doresc sa comentez aici impresiile cronicarei (desi ar fi interesant sa aflu de unde a dedus, de pilda, ca acel „soi de jurnalist“ cu care se intretine naratorul la intoarcerea din lagar este comunist – Kertész nici macar nu sugereaza asa ceva), ci doar ultimul sau paragraf, in legatura cu care se cuvin facute unele precizari. Iata deci textul:

„Traduttore…
Inchei acest articol exprimindu-mi speranta ca va fi citit de vreun cetatean roman de etnie maghiara posesor al romanului lui Kertész in original, care sa-mi poata spune daca saracia lexicala, punctuatia «originala» si caracterul stingaci sau repetitiv al anumitor expresii din traducerea romaneasca reproduc stilul lui Imre Kertész sau constituie contributia «tradatorului traducator». Daca prima varianta e corecta, imi cer de pe acum scuze pentru «odioasa banuiala»“.

Asadar, daca inainte de a se apuca de scris, autoarea cronicii si-ar fi dat osteneala sa caute la – de pilda – Editura EST, sau la biblioteca Uniunii Scriitorilor sau la cea a Centrului Cultural Maghiar din Bucuresti, un volum „in original“, si-ar fi putut risipi macar dilemele legate de punctuatia originala, deoarece operatiunea de confruntare la acest nivel nu presupune cunoasterea limbii maghiare. Iar daca, tot inainte de a purcede la scris, ar fi apelat la unul dintre nenumaratii colegi de breasla care stapinesc bine limba cu pricina, i s-ar fi confirmat, fara indoiala, ceea ce un critic familiarizat cu celebra si, dupa parerea mea, abuziv citata butada ungarettiana ar putea macar deduce din context, si anume ca „saracia lexicala, punctuatia «originala» si caracterul stingaci sau repetitiv al anumitor expresii“ reprezinta mijloace de exprimare de care autorul se foloseste in mod deliberat. Tocmai acest limbaj minimal, structurat pe un gen de redundanta obsesiva, aceasta punctuatie sincopata intr-un mod intr-adevar „original“ sint menite, in viziunea scriitorului, sa defineasca stilul pe care il considera potrivit unei asemenea relatari aproape colocviale, venita din partea unui adolescent evreu din Budapesta confruntat cu situatiile limita pe care le cunoastem.
Socot ca a scrie despre un text si a-l califica in absenta tuturor informatiilor legate de el este o gafa care denota nu doar lipsa de eleganta, ci si de profesionalism.

Scuzele anticipate (preventiv) pentru intr-adevar „odioasa banuiala“ nu absolva, ci descalifica, in numele aceluiasi profesionalism pe care il presupune colaborarea la o revista culturala, mai cu seama la una de anvergura Observatorului.
In sfirsit, traducatoarea are totusi o mingiiere: ca in ciuda stingaciilor care i se imputa, autoarea cronicii a izbutit sa aprecieze (si sa evalueze) cartea laureatului Nobel, gasind-o „tulburatoare ca fond si impecabila formal“, „de un simt estetic uluitor“, „un roman care te lasa fara replica“ etc.
Nici nu ma pot gindi ce calitati i-ar mai fi descoperit „fascinantului scriitor“ in eventualitatea unei traduceri pe masura exigentelor Domniei Sale.
Nu se cuvine, insa, sa inchei fara a marturisi ca, totusi, mi s-a mai facut un repros, din partea unor „cetateni romani de etnie maghiara“, nu doar posesori, ci si cunoscatori ai textului original: acela de prea mare fidelitate.
Dar, ce sa-i faci, nobody’s perfect...

Georgeta HAJDU


*
28 august 2003

Stimata Cristina Ionica,

Ma grabesc sa va raspund printre primii dintre posesorii cartii lui Kertész Imre.
Nu am vazut inca versiunea romaneasca, dar am comparat citatele date in articolul dvs. din Observator cultural cu pasajele respective din Sorstalanság si… m-am lamurit. Este regretabil ca Editura EST n-a gasit un literat care sa respinga cu hotarire manuscrisul „traducerii“.
O traducere buna ar cere multa iscusinta. Dar aceasta nici bunisoara nu-i.
Limbajul cartii lui Kertész provoaca un soc oricarui cititor maghiar. Este specific, nemaiintilnit in literatura. Este un limbaj nitel artificios, creat de autor, avind la baza limbajul pustiului crescut intr-un mediu evreiesc urban modest (in Budapesta interbelica), un mediu intrucitva emancipat si marcat de intentia ridicarii, dar lipsit de cultura literara superioara, universitara. (Semn nelingvistic, totusi graitor al ambitiei: baiatul nu frecventeaza o scoala de ucenici sau una comerciala – este elev de liceu.)
Nu ma mira ca acest limbaj nu transpare in citatele intilnite.
Ma mira insa ca citatele sint primitive, simplificatoare.
Pacat.

Va rog, nu ma luati prea in serios. Nu sint nici om de litere, nici evreu, nici amicul sau dusmanul traducatoarei. (Am intilnit-o o singura data, cu aproape patru decenii in urma.) Sint un dusman al traducerilor, si aceasta calitate – chiar marturisita – trebuie sa ma faca suspect. Sper sa primiti raspunsuri si de la altii, mai initiati in meserie.

Cu cele mai bune urari,

MÜLLER