De cînd există o literatură
română artistică, în sensul modern al termenului,
Italia a exercitat o fascinaţie aparte asupra scriitorilor. N-a fost
un spaţiu de formare propriu-zis sau nu în accepţiune
pedagogică: tinerii români, de curînd desprinşi de
Bizanţ, mergeau la studii în Occident, în mod predilect
în Franţa şi în Germania. Tocmai de aceea Italia a
exercitat atracţia unui spaţiu privilegiat, spre care te poartă
afinităţi elective. Cred că pot spune, de altfel, încă de
la început, că trei mi se par ipostazele majore în care,
pe durata secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a
secolului al XX-lea, Italia a fost prezentă în biografia şi
operele literaţilor români. (Desigur, ipostazele interferează,
şi numai analiza le separă atît de net).
Prima este cea a geografiei reale, un
spaţiu al călătoriei de plăcere, în care călătorul e
eliberat de orice obligaţie şi devine disponibil pentru entuziasmul
descoperirii Patriei originare şi a Artei desăvîrşite. Mulţi
dintre marii scriitori români au călătorit în
Peninsulă: Ion Heliade- Rădulescu, Nicolae Bălcescu (mort la
Palermo, în 1852), Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Titu
Maiorescu, G. Călinescu, Mircea Eliade etc.
A doua ipostază care fascinează
scriitorii români este limba italiană. Una dintre cele mai
lungi dezbateri culturale din secolul al XIX-lea (întinsă pe
durata mai multor decenii) are în centru tocmai aşa-numita
tendinţă italienizantă. Unii scriitori au încercat să
cureţe limba română de impurităţile slave şi să facă o
grefă masivă de italienisme, prin care doreau să apropie limba
română de originea latină şi de modernitatea occidentală.
A treia ipostază este cea a Italiei
tematizate, ale cărei reprezentări se găsesc în textele
celor care fie au călătorit, fie doar şi-au imaginat spaţiul
Peninsulei. De la una dintre primele nuvele în limba română
(Buchetiera din Florenţa de Vasile Alecsandri, 1840) pînă la,
să zicem, celebra piesă de teatru a lui Camil Petrescu, Act
veneţian (1929), destule opere literare româneşti de primă
importanţă au subiecte, teme sau personaje italieneşti.
Toate cele trei ipostaze semnalate
pornesc de la libertatea de relaţionare a scriitorilor. După 1947
(după instaurarea regimului comunist), marea modificare ce intervine
e tocmai suprimarea acestei libertăţi de a relaţiona (inclusiv de
a călători) liber cu (în) lumea occidentală. Desigur, epoca
nu este, pe întreaga durată a dictaturii, aceeaşi. Deşi
România s-a aflat, în toată această perioadă, în
spatele Cortinei de Fier, în lagărul socialist (în
termenii ideologiei sovietice), ea a avut etape diferite: a fost o
primă etapă severă, stalinistă, pînă spre 1965 (cînd
era aproape imposibil să călătoreşti în Occident sau să
utilizezi Occidentul ca topos literar), apoi o etapă de
liberalizare, pînă în 1971 (cînd Ceauşescu
pronunţă aşa-numitele Teze din iulie, antioccidentale), şi o a
treia, în care comunismul s-a îmbinat cu naţionalismul
şi cu un pronunţat cult al personalităţii, în care s-au
declanşat tot mai multe interdicţii şi suprimări (pînă la
căderea dictaturii, în 1989). Se poate spune deja că, pe
durata regimului comunist, Italia a fost, la fel ca toate celelalte
ţări occidentale, un spaţiu de dincolo, greu tangibil. În
termenii Sandei Golopenţia (profesoară şi scriitoare emigrată din
România, în 1980, în SUA, unde predă la Brown
University): „Posibilitatea de a călători în străinătate
şi posibilitatea de a emigra sînt deseori văzute în
România ca feţe înrudite ale aceleiaşi revendicări.
ş…ţ Plecarea este, în lumea din care venim, un miracol în
sine. Plecarea este mirifică“1.
Fascinaţia Italiei
Cu toate restricţiile şi cu toată
propaganda susţinut antioccidentală, nici Occidentul, în
general, şi nici Italia, în particular, nu şi-au pierdut
puterea de fascinaţie. Dimpotrivă, într-un anume fel,
barierele politice au sporit-o. Cum unii scriitori (mult mai puţini
şi cu dificultăţi mai mari) reuşesc să călătorească, cum mai
toţi pot să imagineze şi pentru că sînt perioade în
care tematica occidentală este tolerată în literatură, putem
regăsi – adevărat, estompate – cele trei ipostaze reprezentînd
Italia în literatura română postbelică, în timpul
şi după căderea dictaturii. Genuri şi specii diferite contribuie
la configurarea acestor reprezentări: reportaje de călătorie,
jurnale, romane, poeme. Interesant este cazul poetului Adrian
Popescu, care debutează în 1971 cu volumul de poeme Umbria
(Cluj, Editura Dacia), construită imaginar, pe care are şansa de a
o confrunta cu modelul cîţiva ani mai tîrziu: „După
publicarea în ’71 a primului volum de versuri, Umbria, în
’75 am scris «Al Magnifico Rettore dell’Università
per stranieri, Perugia» o cerere de bursă. Argumentele mele,
bine pritocite cu Marian Papahagi, au convins. Vreau să văd
realitatea de facto a proiecţiilor mele, ziceam în scrisoare;
cartea mea poartă numele provinciei pe care o descrisesem, dintr-o
memorie… ancestrală, acum aş dori să-mi confrunt visul cu
imediatul“. Drept urmare: „Am avut darul ceresc de a descoperi pe
viu Occidentul la o vîrstă cînd sufletul e încă
tînăr şi maturitatea nu are pretenţiile comodităţii. La 29
de ani intram în Italia fericit şi uluit“2. Călătoria în
Italia ca „dar ceresc“, ca sursă de incomparabilă fericire e un
loc comun în mărturiile celor care au şansa (subliniez: rară)
să o facă. O şansă pe care, în mod excepţional, Ruxandra
Cesereanu a avut-o la 18 ani, cînd ajunge în Italia
pentru a-şi vizita bunicul greco-catolic (religie interzisă în
România, din 1948), exilat şi aflat într-o mănăstire
romană. Cu această ocazie, vizitează Veneţia, care o copleşeşte,
dîndu-i „o senzaţie de langoare şi libertate“, şi unde
„închideam ochii ca într-un leşin erotic“3. Ana
Blandiana notează „curioasa senzaţie – pe care ne-am şi
împărtăşit-o unul altuia – că luminăm, că sîntem
fosforescenţi de fericire“4. Aflat în trenul dinspre Roma
spre Veneţia, poetul A.E. Baconsky simte că trăieşte „un episod
proiectat între vis şi halucinaţie“, sau că este „o
ficţiune“ el însuşi, „un personaj creat de fantezia
vreunui romancier ironic“5.
Acelaşi sentiment de irealitate este
trăit şi de Norman Manea, călător la Veneţia în 1979
(prima sa călătorie în Occident, la 43 de ani). Cum
scriitorul (emigrat din România în 1986) evocă această
călătorie într-o carte scrisă şi publicată după căderea
comunismului, el poate să dea (spre deosebire de Baconsky) şi
explicaţia reală a acestei trăiri de irealitate: „Evadatul
temporar din colonia penitenciară a României socialiste
negocia, cu crispată modestie, frustrarea şi exaltarea, care îl
solicitau în aceeaşi măsură. Întîrziat în
toate, fracturat în toate, era bucuros totuşi că se afla, fie
şi ca un biet vagabond sărac, fie şi doar pentru o după-masă de
prim contact şi o altă dimineaţă a despărţirii, într-un
loc faimos pînă la a părea fictiv“6. O altă trăire are
călătorul ajuns la Veneţia cu 20 de ani mai tîrziu (mai
precis, în ianuarie 2002), venit din SUA, în drum spre
Percoto, unde urma să i se înmîneze Premiul Nonino.
Veneţia nu mai înseamnă, de această dată, „un episod
înnodat în confuzie“, ci „locuiam la un hotel din
partea luxoasă a oraşului, bărcile şi apa se aflau la un pas, ca
şi în ecranul ferestrei din cameră. Vreme excelentă, soare
primăvăratic, turişti puţini, berechet timp de plimbări şi
delăsare. Nopţi înstelate, vinul excelent, atmosfera
cordială“7. Gabriela Melinescu e o altă scriitoare care vede
Italia în momente şi din perspective diverse. Prima călătorie
(cu trenul) o întreprinde în 1974, plecînd de la
Bucureşti într-o delegaţie de scriitori români. O face
în starea de entuziasm proprie românilor, la care ea
adaugă un motiv personal: „Italia fusese «visul meu»
încă din copilărie. Sora tatălui meu, Elena, fusese
căsătorită cu un italian: inginerul Umberto Pescamosa. Unchiul
Umberto ne iubea mult, făcîndu-ne mereu cadouri din Italia
lui, visînd să ne ducă odată acolo. Medalioane cu Madonna,
din aur şi argint, ciocolată din care am gustat pentru prima oară
şi multe altele erau cadourile lui pentru noi, copiii, dar şi
pentru mama, de care îi era milă văzînd-o mereu
înrobită la treburile casnice şi lucrînd noaptea la
fabrica de ţesut covoare de iută“. Cum acest unchi moare foarte
tînăr, proiectata călătorie nu se produce niciodată:
„Unchiul Umberto a rămas pentru mine sinonim cu Italia. A călători
în ţara lui echivala cu o înviere, în toate
sensurile obscure ale cuvîntului“8. Doi ani mai tîrziu,
revine – de data aceasta, de la Stockholm – în compania
soţului ei, René Coeckelberghs, editor de origine belgiană,
stabilit în Suedia, alături de care va face călătorii anuale
în Italia, în special la Cattolica (Coeckelberghs e,
între altele, editorul în suedeză al lui Pier Paolo
Pasolini şi Giorgio Bassani9). Deşi anterior petrecuse zile
minunate la Roma (descoperind că „Roma a existat de mult în
plasa fină a nervilor mei“10), la această secundă călătorie,
consideră că „acum va fi, de fapt, pentru prima oară, pentru că
mă simt liberă şi fără ruşinea de a nu avea bani pentru a
cumpăra cărţi şi albume minunate“11.
Ţara interzisă
Pentru cei mai mulţi scriitori români,
cei care nu ajung să viziteze Italia, aceasta nu e ţara
paradisiacă, ci ţara interzisă. Un exemplu în acest sens îl
furnizează scriitorul Radu Mareş, căruia i se refuză paşaportul
pentru călătorie în 1982: „Chiar dacă nu eram la primul
refuz, reacţia mea a fost terifiantă, o perioadă de cîteva
luni fiind în pericol de prăbuşire nervoasă. Ei bine, aceste
reacţii sînt şi vor fi greu de explicat. De ce totuşi un ins
cît de cît echilibrat mintal e gata s-o ia razna pentru
că i se refuză un banal paşaport? Ce resorturi interioare se
rup?“12. Alţii ajung aici ca emigranţi, şi chiar această
condiţie vulnerabilă îi face să perceapă acut orice
umilinţă. Întrucît „pentru un timp sîntem
fiinţe fără viitor“, cum notează Sanda Golopenţia, care
petrece – în tranzit spre SUA – cîteva luni la Roma,
se poate observa „pe feţele emigranţilor din jur o umilinţă
nouă. Alta decît cea din România“13. Soţul ei,
etnologul şi scriitorul Constantin Eretescu, care, pe durata şederii
la Roma, a ţinut un jurnal avînd ca titlu numele
pensiunii-gazdă (Pensiunea Dina), este mai epic şi reţine mai
ales scene de viaţă cotidiană. Astfel, notează povestea
Caterinei, femeia de serviciu, referitoare la patron: „Ştie unde
să găsească cele mai ieftine alimente din toată Italia. Uneori
mi-e şi ruşine să pun mîncarea pe masă. Îi spun: –
Bine, omule, decît să le dai multe paste cu sos de roşii, mai
bine dă mai puţine paste şi pune peste ele puţină brînză.
Da’ de unde? Dă din mînă a lehamite: – Sono emigranti,
sono emigranti. – Emigranţi, emigranţi, zic, dar primeşti de la
fiecare 10.000 de lire pe zi şi ai permanent 60 de oameni în
pensiune. Ei te-au îmbogăţit“14. O scenă oarecum
asemănătoare (însă în registru comic) reţine Ana
Blandiana la Palermo, unde, împreună cu soţul ei, primeşte o
găzduire clandestină: „După ce una dintre camere a fost golită
de copii şi pusă la dispoziţia noastră, iar noi, lăsîndu-ne
bagajele, am vrut să ieşim în oraş, spaima şi uimirea
gazdelor noastre n-au cunoscut margini. O ieşire ar fi însemnat
nenumărate şanse de a fi văzuţi de duşmanii care pîndesc
pentru a reclama fiscului că închiriază camere fără a plăti
impozitul legal pentru asta. Şi, de fapt, ce vrem să facem în
oraş? Să luăm aer, am răspuns noi descumpăniţi şi într-o
doară. Prendere aria, s-a minunat nonconformistul nostru hotelier.
Venite con me! Şi înainte de a ne da seama ce se întîmplă
am fost scoşi din apartament şi antrenaţi pe o scară de incendiu,
la capătul căreia, după deplasarea abilă a cîtorva ţigle,
am fost împinşi pe acoperiş. Voisem aer? Iată aer, cît
voiam, întreg văzduhul oraşului care se întindea la
picioarele noastre cam nesigure pe jumătatea de metru de
acoperiş“15.
Dar scriitorii români sînt
interesaţi nu doar de aceste întîlniri întîmplătoare,
ci şi de italieni într-un sens mai larg. Majoritatea dintre ei
pleacă la drum, de altfel, cu stereotipiile generice. În
jurnalul său de emigraţie, Constantin Eretescu notează: „Înfricaţi
de furt, mulţi emigranţi şi-au depus tot ce au mai valoros,
actele, banii, inelele, la recepţia pensiunii. ş…ţ Vestea că
italienii îţi smulg geanta din mînă pe stradă a făcut
ocolul lumii“16. Prejudecăţile (chiar dacă plasate pe un versant
al pitorescului) îi sînt cunoscute şi Gabrielei
Melinescu: „Ideea că ne vom duce în «ţara artelor»,
a civilizaţiei, dar şi a «ladrilor» şi a crimelor, a
sîngeroşilor, cum le place italienilor să spună despre ei
înşişi fără urmă de autocritică în asta, şi numai
constatînd un adevăr teribil, mă exaltă“17.
Cîţiva ani mai tîrziu, în
călătoria anuală la Cattolica, scriitoarea descoperă lucruri mai
interesante despre italieni: „nu e nimeni care să nu fie
interesant aici, ca în timpul Commediei dell’Arte, toţi
joacă într-o piesă tragicomică şi filozofică numită
viaţa, personală şi publică. Am înţeles cît de
importantă e viaţa împreună cu oamenii; în acest fel
sînt integraţi toţi: nebunii şi idioţii care au locul lor,
ca şi savanţii şi talentele, făcînd cu toţii o lume vie,
în care te poţi topi cu toate angoasele“18. Şi tot ea scrie
despre concitadinii ei estivali: „sînt, pur şi simplu,
nuvele umblătoare!“19. Ana Blandiana, în schimb, e încîntată
să descopere imaginea „degajării italiene, a acelui nerepetabil
amestec de sublim şi popular, de omenie şi haos, de frumuseţe şi
dezordine, de geniu şi copilărie, de viaţă, de viaţă! Ce simbol
al forţei vitale a unei arte care, după ce a umplut toate muzeele
lumii, se revarsă în afară şi, mereu vie, continuă să
trăiască în stradă, în pieţe…“20.
„Cei mai amabili oameni pe care
mi-a fost dat să-i cunosc“
Radu Mareş soseşte în Calabria
avertizat că locuitorii ar fi posaci, egoişti, necomunicativi,
cruzi, egoişti şi zgîrciţi; după trei luni petrecute aici
(în toamna/iarna dintre 1990 şi 1991), se întoarce în
România cu o idee complet diferită: „Am întîlnit
aici cei mai amabili oameni pe care mi-a fost dat să-i cunosc pînă
acum“21. Ideea n-ar fi, probabil, pe de-a-ntregul împărtăşită
de Beatrice, româncă a cărei poveste e cuprinsă în
confesiunea lui Radu Mareş. Deşi crede că italienii sînt
civilizaţi (în antiteză cu românii), căsătoria, în
1970, cu un localnic şi intrarea într-o familie foarte
conservatoare o fac adesea să se plîngă de „blestemata asta
de Calabrie“22. Între alte istorii spuse de Beatrice, aş
reţine-o pe cea referitoare la dorinţa ei de a-şi lua o slujbă:
„visam să lucrez, iar Antonio îmi promisese că da, o să mă
lase să lucrez, cînd se va deschide aeroportul din L., despre
care ştiam că e pe terminate, merg şi lucrez acolo. Asta a fost
pînă într-o zi cînd eram la magazin şi i-am
povestit unui client aflat acolo ce am de gînd şi că aştept
să se termine aeroportul. El a rîs: aeroportul e deschis de
doi ani! Îţi dai seama? Am crezut că înnebunesc,
explodez!“. Emigrantă, Beatrice rămîne un personaj
suspendat între două lumi: „Aici nu-mi place – şi nu-mi
place nici azi –, nu-mi place lumea, n-am prietene, nu-mi place să
mă plimb, nu puteam să mă întorc nici în ţară“ 23.
Aceeaşi dramă este resimţită, pînă
la un punct, şi de personajul principal din romanul Gabrielei
Adameşteanu, Întîlnirea. Traian Manu trăieşte în
Italia din tinereţe (din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
cînd a venit în Occident la studii) şi a devenit
profesor universitar, director al Institutului European de Cercetare
a Mediului Mediteranean de la Napoli. Revine în România
(a cărui nostalgie îl însoţeşte constant) abia în
1986. Această reîntoarcere foarte tîrzie (după mai bine
de patru decenii) într-o lume străină, cu totul diferită de
cea purtată în amintire şi în chinuitoarele vise
nocturne, întîlnirea cu rude practic necunoscute, îi
provoacă un şoc identitar şi îl întăreşte în
ideea că adevărata sa patrie este, de fapt, patria adoptivă, adică
„această ţară pentru care a suferit ca să devină a lui“24.
Povestindu-le sumbra aventură a acestei călătorii unui tînăr
cuplu italian de foşti studenţi, Manu le mărturiseşte: „nu vă
doresc să vă simţiţi scoşi dintr-odată în afara regulilor
ocrotitoare ale lumii noastre!“25, iar soţiei îi spune cu
fermitate şi iritare: „Ţi-am mai spus că aceea nu este ţara
mea“26.
„O cumplită nevoie de a evada“
Distanţa dintre cele două lumi este
valorificată narativ şi în Vocile nopţii de Augustin Buzura,
un puternic roman social apărut în 1980. Ştefan Pintea, eroul
principal al romanului, tînăr muncitor cu studii superioare
întrerupte, a cunoscut în Iugoslavia (unde se afla într-o
delegaţie studenţească) un cuplu de italieni: un pictor şi soţia
sa, Violetta, jurnalistă la un cotidian de stînga. Romancierul
utilizează personajul pentru ca, prin intermediul acestuia, să
poată aduce în pagină subiecte tabuizate, precum experienţa
drogurilor (cunoscută de ziaristă la New York) sau să critice
(oblic) regimul: „«Voi nu contestaţi, aşa-i? Afirmaţi
numai!» «Depinde, spusei. Împărţire cam
maniheistă… Nu e mai nobil să afirmi? Sigur, am contestat şi noi
şi mai contestăm…» «Da, ştiu, aţi contestat
burghezia de n-a mai rămas urmă… Poate doar obiceiurile…»
«Înseamnă că din moment ce se mai păstrează
obiceiurile…» «Apoi moşierimea, adversarii, oponenţii,
prietenii naivi… muncă, nu glumă! Mă gîndesc că peste un
timp s-ar putea să procedăm la fel…»“27. Aluziile
Violettei ating două probleme importante ale dictaturii: interdicţia
de a contesta/critica puterea şi duritatea Partidului Comunist,
care, într-o societate monopartită, şi-a exclus adversarii
politici (ajunşi în închisoare şi lagăre de muncă).
Cum pictorul e inspirat şi ocupat, tînărul român are un
episod amoros cu Violetta: „mă atrăgea într-un fel aparte,
şi nu atît ca femeie, deşi era frumoasă, mă fascina mai
ales prin ceea ce văzuse şi cunoscuse“28. Femeia nu ezită, de
altfel, să-i propună plecarea în Occident, pe care el o
refuză tocmai pentru că, echivalată cu o fugă politică, ar fi
lipsită de şansa întoarcerii. Deşi n-a răspuns propunerii
nelipsite de o persuasiune disperată („De ce nu ai tăria să
încerci? Vrei să suferi de cîte ori vei vedea o
hartă?“), Ştefan o poartă în minte cu regret, asociind-o
cu posibilitatea evadării: „de cîte ori îmi vine în
minte, simt în nări un miros de aer proaspăt, o cumplită
nevoie de a evada…“29.
În sfîrşit, ultimul
personaj la care mă opresc, ispitit şi acesta cu propunerea de a
rămîne în Italia, aparţine unui roman apărut în
2001, Coborîrea de pe cruce, scris de Florina Ilis. Timpul
naraţiunii este şi el postcomunist. Eroul, Theo Ignat, student la
Arte Plastice, are o bursă de şase luni în Italia şi ajunge
cu acelaşi entuziasm înfometat al românului intelectual
sau artist: „Roma, sînt ca un erou de basm ajuns în
ţara minunată, nu ştiu unde să-mi întorc întîi
privirile, aş atinge totul deodată, aş vrea să am ochi şi pe
tălpile picioarelor ce calcă piatra veche a acestor pieţe, aş
vrea să miros, să gust, să aud mai mult decît o pot face
simţurile mele, sînt ca o cameră întunecată fără
ferestre şi-aş vrea să sparg toţi aceşti pereţi ce-mi ţin
ochii captivi de la lumină“30. Nu mă opresc nici la istoriile de
viaţă, şi nici la numeroasele notaţii artistice pe care
experienţa italiană i le prilejuieşte personajului; merită, în
schimb, interes dilemele sale de potenţial emigrant, rezolvate, în
cele din urmă, prin întoarcerea acasă: „N-aş mai pleca de
aici, îi mărturisesc cu ochii înconjurînd Piazza
di Espagna. Şi de ce nu rămîi?, întrebarea firească a
lui Andrea. E ceva nelămurit în mine, încerc să-i
explic, ca şi cum aş fi împărţit între două dorinţe
la fel de puternice, una dintre ele ar vrea să rămîn aici, să
iau totul de la capăt şi cealaltă îmi cere să mă întorc,
să mă întorc la Ana şi să mă apuc serios de pictură, şi
cele două chemări îmi epuizează pe moment toată energia, nu
ştiu, Şi în Italia poţi să pictezi! încearcă Andrea
să mă ajute. Ştiu! Dar mai întîi va trebui să muncesc
ca să mă pot întreţine şi nu mă încîntă deloc
ideea să spăl vase în cine ştie ce restaurant“31.
Ţara italienilor sau pămîntul
făgăduit al emigranţilor, Italia rămîne constant asociată,
în reprezentările din literatura română, cu libertatea,
frumuseţea, toleranţa, vitalitatea, arta, cu muzicalitatea propriei
limbi32. Aş spune că, pentru români, Italia este, mai mult
decît alt spaţiu occidental, o imagine identitară ideală,
fără să fie neapărat şi idealizată. Ea pare să aibă destule
dintre defectele pe care românii şi le recunosc: limbuţia,
inconstanţa, conservatorismul, dar absorbite sau măcar estompate de
calităţi: stabilitate istorică, excelenţă artistică,
generozitate, civilizaţie. Ajunsă la Florenţa, Ana Blandiana
reflectează: „Şapte sute de ani în care un spital să fie
mereu spital şi un colegiu fără încetare colegiu e mult prea
mult pentru o imaginaţie obişnuită să umple aceeaşi perioadă de
timp cu invazii, războaie, catastrofe, ruine“33. Într-un
anumit fel, în imaginarul românesc de ieri şi de azi,
Italia este o Românie pură, întreagă şi muzicală,
neajunsă încă la gurile Dunării şi la porţile Orientului.
Probabil aşa se explică faptul că ea le trezeşte mai întotdeauna
românilor – în termenii aceleiaşi scriitoare –
„admiraţie aproape mistică“ şi „nostalgie patetică34“.
–––––––––––––––––
1. Sanda Golopenţia, Cartea plecării,
Bucureşti, Univers, 1995, p. 62.
2. Adrian Popescu, Italia subiectivă,
„Prefaţă“ de Marian Papahagi, Iaşi, Ars longa, 1997, pp.
99-100.
3. Ruxandra Cesereanu, Veneţia cu vene
violete, Cluj, Dacia, 2002, p. 11. Pe lîngă acest volum de
poeme, Ruxandra Cesereanu are şi o splendidă nuvelă de dragoste,
care pleacă din acelaşi oraş: „nici măcar nu ştiu ce căutam
la Veneţia şi de ce mă aflam acolo, doar dacă nu venisem tocmai
pentru naşterea dorinţelor lichide. Aici aveam să învăţ
cum să faci un bărbat să te dorească. Cum să îl sminteşti
şi să îl bruschezi printr-o patimă din care să nu mai poată
ieşi o vreme. Cum să te joci cu el şi să-i pierzi minţile“
(Ruxandra Cesereanu, Naşterea dorinţelor lichide, Bucureşti,
Cartea Românească, 2007, p.10).
4. Ana Blandiana, O silabisire a lumii,
Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 49.
5. A.E. Baconsky, Remember. Fals jurnal
de călătorie, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 1977,
p. 283.
6. Norman Manea, Plicuri şi portrete,
Iaşi, Polirom, 2004, p. 332.
7. Ibidem, p. 333.
8. Gabriela Melinescu, Jurnal suedez
III (1990-1996), Iaşi, Polirom, 2004, p. 48 şi p. 50.
9. Cum cei doi scriitori sosesc la
Stockholm pentru lansarea cărţilor, Gabriela Melinescu face, în
acelaşi jurnal, scurte notaţii în ceea ce-i priveşte. Despre
cel dintîi scrie: „Un om încordat, scund, cu ochelari
negri, cu părul lins negru-corb, însoţit de iubitul său,
Nino, actorul. Se simţeau în prezenţa sa razele puternicei
sale personalităţi, nu întotdeauna pozitive. Am fost la
vizionarea unuia dintre filmele sale superbe, Uccelacci e uccellini,
şi, în plină vizionare, s-a sculat cineva şi a urlat lucruri
teribile, cuvinte indecente la adresa homosexualităţii. A fost un
fel de strigăt-cobe, căci întorcîndu-se de la Stockholm
(l-am condus cu mare prietenie la aeroport), el a fost omorît
în chipul cel mai bestial. Era un om genial, plăcut şi tandru
cu femeile şi rezervat cu bărbaţii, păstrînd secretul său
şi groaza experienţelor sale ca un fel de bombă care exploda după
căderea nopţii“ – Jurnal suedez, I (1976-1983), Bucureşti,
Univers, 2000, p. 44. În ceea ce-l priveşte pe Bassani,
scriitoarea notează: „Ce diferenţă între Pasolini şi
Bassani! Cu noi el a fost extrem de plăcut, asta şi pentru că
René vorbeşte o italiană de o perfecţiune dantescă; i-a
editat lui Bassani încă două cărţi şi e interesat de
textele sale noi. Dar pe scenă, sub lumini, Bassani părea pedant şi
preţios, în mod egoist vorbind şi citindu-şi poemele“
(Ibidem, p. 83).
10. Gabriela Melinescu, Jurnal suedez
III, p. 51.
11. Gabriela Melinescu, Jurnal suedez
I,
pp. 44-45.
12. Radu Mareş, Anul trecut la
Calabria, Cluj, Dacia, 2002, p. 12.
13. Sanda Golopenţia, Cartea plecării,
p. 74 şi p. 76.
14. Constantin Eretescu, Pensiunea Dina
(Jurnal de emigraţie), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995, p. 49.
15. Ana Blandiana, Cea mai frumoasă
dintre lumile posibile, Bucureşti, Cartea Românească, 1978,
p. 167.
16. Constantin Eretescu, Pensiunea Dina
(Jurnal de emigraţie), p. 24.
17. Gabriela Melinescu, Jurnal suedez
I, p. 44.
18. Ibidem, p. 181.
19. Gabriela Melinescu, Jurnal suedez
II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 81.
20. Ana Blandiana, O silabisire a
lumii, pp. 24-25.
21. Radu Mareş, Anul trecut la
Calabria, p. 236.
22. Ibidem, p. 111.
23. Ibidem, p. 109.
24. Gabriela Adameşteanu, Întîlnirea,
Iaşi, Polirom, 2007, p. 31.
25. Ibidem, p. 164.
26. Ibidem, p. 209.
27. Augustin Buzura, Vocile nopţii,
Bucureşti, Cartea Românească, 1980.
28. Ibidem, p. 209.
29. Ibidem, p. 235. Interesant de
semnalat mi se pare faptul că, în prefaţa „Mărturisire
despre Vocile nopţii“ la ediţia a doua, postcomunistă, a
romanului, Buzura mărturiseşte că personajul a avut un model real,
întîlnit în 1972 în Iugoslavia, din a cărui
biografie a folosit mult în construcţia romanescă:
„Împrejurările în care am cunoscut-o, spaimele ei şi
ceva din biografie, atît cît a avut chef să-mi
povestească, le-am transcris în roman. Ea, marea ziaristă
care nu ratase nici un punct fierbinte de pe glob, din Biafra pînă-n
Vietnam, din Liban şi Israel în America latină era, în
ochii mei, un fel de simbol al ziaristului ideal, dar şi al
opacităţii tipic occidentale faţă de Estul nostru, atît de
ferecat în vremea aceea. Îi era imposibil să înţeleagă
de ce nu pot merge cînd doresc în Nepal, de ce n-am cum
să o însoţesc acolo sau măcar pînă în Italia ei
natală, distanţă neînsemnată pentru o maşină bună,
exersată pe toate drumurile Europei. Soţul ei era şi mai departe
de realitatea noastră: «Dacă nu e voie să scrii ce vrei în
ţara ta, de ce nu te muţi în alta? Sau, încearcă să
convingi lumea că trebuie schimbat guvernul»“. În
economia romanului, „dialogul cu Violetta era un fel de strigăt“
(Augustin Buzura, Vocile nopţii, I, ediţia a doua, Bucureşti,
Universalia, 1999, p. 18).
30. Florina Ilis, Coborîrea de pe
cruce, Cluj, Echinox, 2001, pp. 156-157.
31. Ibidem, pp. 196-197.
32. Ipostaza fascinantă a limbii
continuă să fie prezentă în reprezentările româneşti.
Astfel, Radu Mareş vorbeşte despre „plăcerea pură, chiar emoţia
de ordin estetic, ca la concert“, care însoţeşte, pentru
români, ascultarea italienei (Anul trecut la Calabria, p. 191),
iar Adrian Popescu o consideră „cea mai copilăroasă limbă a
pămîntenilor“, fiind ea „elementară, primară, ingenuă,
chiar dacă o face uneori cu sistem, diminutivală ca nici una alta,
expresiv colorată cu silabe melodioase“ (Italia subiectivă, p.
81).
33. Ana Blandiana, O silabisire a
lumii, p. 182.
34. Ana Blandiana, Cea mai frumoasă
dintre lumile posibile, p. 161.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters