Condamnarea oficială a comunismului a
fost clamată cu mare tam-tam. S-au dat comunicate de presă, s-au
făcut dezbateri, mese rotunde, conferinţe în străinătate,
preşedintele a ieşit la rampă şi s-a împăunat cu acest
minunat act de justiţie. Dar în realitate nu s-a întîmplat
nimic. Dosarele de la Securitate sînt blocate sau se evaporă,
se scoate din cînd în cînd cîte un dosărel
compromiţător, după cum îi pică bine unuia sau altuia. Nu
avem o lege a lustraţiei (mă întreb cine ar putea s-o facă,
atîta timp cît în Parlament sînt puţini cei
care au interes), nu avem o societate civilă puternică, activă,
care să ceară demascarea nu numai a celor care au făcut poliţie
secretă, ci a tuturor celor care, într-un fel sau altul, au
făcut rău celor de lîngă ei. Se vorbeşte mult, dar se face
atît de puţin, iar apele rămîn tulburi.
De curînd, scandalul stîrnit
de ICR, prin trimiterea lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la
Şcoala de vară de la ICR Berlin, a readus în atenţie
problemele majore (şi nu exagerez) pe care românii le au cu
trecutul lor recent, felul incert, moale, delăsător de a se raporta
la el. E vorba de un proiect trecut printr-o instituţie a statului
român, iar H.-R. Patapievici, ca director al acestei
instituţii, nu-şi poate permite să nu gîndească în
termeni de reprezentativitate şi moralitate. Dincolo de calităţile
lor intelectuale, cei doi nu se reprezentau numai pe ei, ca
specialişti, ci reprezentau România. Ei nu vin din neant, vin
din România şi aparţin unui spaţiu cultural anume. Normal ar
fi fost ca H.-R. Patapievici să-şi anunţe partenerii germani în
legătură cu trecutul oamenilor trimişi sau poate chiar să propună
pe altcineva. Cred că reacţia doamnei Herta Müller este
perfect îndreptăţită. Oare ICR nu putea trimite pe
altcineva, care să nu provoace reacţii de consternare şi de
dezaprobare printre scriitorii germani originari din România?
Dacă nu, aşa cum înclină mulţi să creadă, avem o
problemă: nu mai există în România intelectuali
adevăraţi, adică remarcabili atît din punct de vedere
profesional, cît şi moral. În cazul acesta, trebuie să
ne gîndim serios la reconstituirea elitelor noastre, distruse
de reeducarea comunistă.
Dar ceea ce este punctual ar merita o
dezbatere mai largă. Ce-i de făcut în cazul acestor oameni,
în absenţa unui cadru legal, a unei legi a lustraţiei? Greu
de spus. Nu vreau să arunc cu piatra în nimeni, nu vreau să
fie prigonit nimeni, nu vreau să fie trimis la „muncile de jos“
sau să i se ia dreptul de semnătură. Vreau doar ca aceia care au
făcut rău să nu mai ocupe prim-planul vieţii publice. Vreau să
aibă decenţa să se retragă, în vilele lor, în munţi
sau la mănăstire, îi priveşte. Vreau o despărţire a
apelor. Jumătăţile de măsură, discursurile condescendente, vag
creştine, contribuie la menţinerea unei confuzii, în care
toţi sînt o apă şi un pămînt. Mi se pare aberant ca
un preot care a turnat la Securitate să continue să intre în
biserică, să ţină slujbe, să spovedească. Mi se pare la fel de
aberant ca un intelectual care şi-a turnat colegii şi prietenii să
mai aibă influenţă publică, ba chiar să fie promovat. Oamenii
ăştia n-au fost nişte securişti nenorociţi, ci îndrumători
de conştiinţă, formatori într-un fel sau altul, ceea ce mi
se pare deosebit de grav. Poate că au fost constrînşi, au
trecut prin mari spaime, prin experienţe cumplite (pînă la
urmă, fiecare va sta doar în faţa conştiinţei sale), dar
între timp noi toţi vom trăi cu această permanentă senzaţie
de bălăceală publică. Ba mai mult, riscăm să ajungem la
derapaje cinico-groteşti, în care Păunescu şi Văcăroiu se
erijează în mari moralişti ai neamului.
Hotărît lucru, viaţa publică
românească tinde să devină de-a dreptul science-fiction.
- Articole in legatura
- New York, Berlin şi ICR
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters