OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragă Ovidiu Şimonca, nici în Cluj nu merg mai des. Nici acolo nu mă arăt. Umblu pe un traseu triunghiular, între casă, Universitate şi redacţia Apostrofului. Mă gîndesc cu nesfîrşită admiraţie la scriitorii şi universitarii care nu ratează nici un festival şi nu lipsesc de la nici un simpozion: pentru mine, ei sînt nişte eroi.

Acum însă şi-au unit puterile Poliromul şi Cafeneaua critică, Silviu Lupescu şi Ion Bogdan Lefter. Şi m-au scos în lume. Au fost drăguţi cu mine şi le sînt foarte recunoscătoare. Cu Ion Bogdan Lefter ne cunoaştem din studenţie, e un critic în care am încredere şi pe care îl admir. Cu Silviu Lupescu am avut împreună cîteva proiecte editoriale, toate reuşite, printre altele, am editat împreună cărţi ale scriitorilor pe care amîndoi îi îndrăgim.

 

Eu ştiu că în cultura română autorul admirabil este acela care scrie puţin, care are o operă de mică dimensiune, ce poate fi citită într-o noapte. (Iar autorul perfect – acela care nu scrie, ci… vorbeşte. Ca Ţuţea. Acela are şansa să devină nume de bursă de excelenţă. Şi reprezintă ideal secolul trecut, căci întîi a fost comunist, iar după aceea legionar, deci reprezintă amîndouă extremismele interbelice. În plus, nescriind nimic, este ireproşabil.) Eu scriu mult. Mi-am dorit să fiu scriitor. La fel ca mulţi alţi scriitori români, sînt un ţăran ajuns la oraş, care a devenit un intelectual. Sînt, fără să vreau, aşa ceva nu poate fi programat, decadenţa unei stirpe ţărăneşti, faza estetică a unui neam de ţărani.

Şi, chiar dacă o să te dezamăgesc, trebuie să recunosc: nu sînt bătăioasă. Este o neînţelegere la mijloc. Eu pur şi simplu descriu ceea ce găsesc în cultura românească. Nu este nici meritul, nici vina mea că între realitatea culturii româneşti şi folclorul intelectual nu există prea multe potriveli. Eu descriu ce descopăr în texte, atîta tot. Studiată cu adevărat, cultura română este nu numai interesantă, ci de-a dreptul frumoasă. Fascinantă. Folosind sugestiile spenglerian-cioraniene, aş zice că este o cultură medie. Cu cîteva vîrfuri minunate. Oricum, faptul că îi aparţin îmi dă un sentiment de demnitate.

Am citit, în ultima vreme, Jurnalul lui Klaus Mann şi publicistica lui, el este aceeaşi generaţie cu Eliade, Sebastian, Vulcănescu, Noica, Ionescu, Cioran etc., apoi Jurnalul lui Thomas Mann. În timp ce-i citeam pe cei doi şi vedeam cu cine se frecventează, cu cine cinează, pe unde umblă, cu cine corespondează etc., mă gîndeam la cultura română. Cunosc într-o anumită măsură cărţile scriitorilor cu care se vedea Thomas Mann, ştiu măcar o parte din opera scriitorilor cu care bea cocktailuri Klaus Mann. Aşa că am putut face comparaţii. M-am gîndit că noi sîntem, vorba lui Keith Hitchins, o cultură fără noroc. Ne aflam la periferia acestei lumi minunate în care umblau Mannii, un fel de rude sărace şi stinghere, pentru care nu se pusese tacîm la marea masă a lumii. Pe de o parte, teribil de provinciali, înecaţi într-un naţionalism prost înţeles, agresiv şi stîngaci. Pe de altă parte, avînd un număr semnificativ de autori cu nimic mai prejos decît aceia cu care se frecventau Thomas, Klaus şi Erika Mann. Iar apoi am avut un ghinion teribil, faptul că am fost daţi, pe degeaba!, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Ceea ce ne-a stricat şi evoluţia firească, creşterea în sfîrşit pornită, şi şansele de-a intra în rîndul lumii. Acum o luăm de la început, cu stîngăciile şi gafele de rigoare…

Hm. Cred că ar trebui să facem nişte distincţii. Dacă este vorba despre opere de creaţie, critica literară este îndreptăţită să facă asupra lor judecăţi de gust şi ierarhizări. Critica literară de pînă în 1989 a fost, din acest punct de vedere, extraordinară. Dacă este vorba despre texte de cercetare, se schimbă lucrurile. Printr-o lungă tradiţie, cu punctul de plecare în Maiorescu, criticul literar îşi asumă dreptul de a judeca orice: cărţi de istorie literară, de istorie a filozofiei, de teorie literară, de filozofie, de sociologie, de istorie, de estetică, monografii de tot felul, literatură comparată etc. La noi, criticul literar, chiar începător, este un zeu care dă sentinţa: Carte bună! Carte proastă! Fals literar! Fals istoric!

Sincer, nu cred că există vreun om care să ştie tot. Nici chiar dacă el este critic literar român extrem-contemporan. Numai în cazurile excepţionale un critic, acela care are mult gust şi multă ştiinţă, acumulate într-o viaţă întreagă, îşi poate da cu părerea despre aproape orice, iar părerea lui este plauzibilă. Ştiu că această instituţie a criticii literare – instituţia scriitorului în general – are un merit enorm în crearea culturii româneşti. Simplificînd un pic, aş spune aşa: cultura românească există deoarece nişte scriitori au avut voinţa – individuală – s-o creeze. Au avut în cap, mereu, modelul unei ţări normale, care are o cultură normală, completă. Şi s-au apucat să facă şi aici o cultură românească din care nu lipseşte nimic. Din cauza idealului lor de completitudine a culturii, ei au creat, eroic, şi în domenii în care erau mai puţin sau deloc pregătiţi: istorie, filozofie, sociologie etc. Maiorescu, de pildă, comenta orice fel de carte, de la traduceri la manuale, de la cărţi de psihologie la cele de estetică.

Ei bine, acest model auroral continuă şi azi. Este, măcar în parte, ilegitim. Un om – unul care are cîteva cursuri la Universitate sau o altă slujbă fixă, care are o rubrică săptămînală la radio sau la televiziune, care ţine, pe deasupra, o rubrică de critică în unul sau două săptămînale – dă verdicte categorice pe cărţi de cercetare din domenii pe care el nu le stăpîneşte în nici un fel. Dă verdictele pe un ton înalt, premiază sau desfiinţează în domenii în care el însuşi este incompetent. O asemenea situaţie reprezintă splendoarea şi mizeria culturii noastre de astăzi.

Peste acest defect de structură al culturii noastre literaturocentrice, care îl plasează pe criticul literar în postura insolită de sofist, ca să nu spun de Dumnezeu, mai vin: războiul generaţiei tinere contra celei precedente, politica de grup, ca să nu spun de gaşcă, centralismul culturii româneşti, interesele de tot felul, simpatiile şi antipatiile personale etc. Şi, pentru ca tabloul să fie şi mai interesant, există criticii literari care scriu fără să fi citit cărţile pe care le comentează.

Mai nou, a apărut o altă formă de critică literară: jurnalul. Nu-ţi place cineva? Pac la jurnalul intim, în care-l pictezi cum vrei. Şi nu mai aştepţi să îţi facă dreptate posteritatea, îţi publici imediat jurnalul sau corespondenţa, că nu degeaba sînt intime!, înspre gloria ta – morală, literară, filozofică, justiţiară şi anticomunistă – şi întru slava literaturii şi a filozofiei româneşti, amin.

Nu vreau să îmi scol în cap toată critica românească. Dar tocmai mi-o scol.

Dialogul, dezbaterea, schimbul critic de idei în căutarea unei soluţii la o problemă sînt, acum şi aici, rare. Chiar şi la colocvii… Atacul la persoană şi procesul de intenţie sînt frecvente. Există o jubilaţie rea a criticului care ţopăie dansul morţii pe filele cărţii pe care n-a citit-o, dar o sancţionează, şi pe cadavrul autorului, pe care se răzbună. Cînd autorul este o femeie, jubilaţia criticului devine virilă. Cînd autorul cărţii este o femeie din provincie, jubilaţia atinge extazul. Nu, nu mă gîndesc la păţaniile mele cu critica literară, ci la o păruială mînioasă pe care dl Djuvara i-a aplicat-o dnei Cesereanu. Un exemplu de dispută reală, făcută în termeni civilizaţi, Nicolae Manolescu protestînd la ideea directorului de la Curtea veche, cum că scriitorii nu ar fi creatori. Nu am ales exemplele cele mai fierbinţi, nici exemple din Observator cultural, deşi aveam destule.

Acasă, în computer şi în vraful de poeme. Există în jurul meu destulă singurătate pentru ca poemele să aibă locul şi timpul unde să vină. Nu Cernat, Cernat avea totuşi un alt nivel, ci Ioana Pârvulescu, Vasile Popovici şi ceilalţi pe care i-ai numit. Nu îmi fac plăcere polemicile, le socotesc timp pierdut. Răspund atacurilor numai cînd nu am încotro, şi răspund în primul rînd pentru a nu-mi pierde credibilitatea în ochii celor care au încredere în mine. Cu alte cuvinte, îmi apăr teritoriul, refuzînd să mă las omorîtă sau dată afară din cultura română. Resemnarea ciobanului mioritic nu face parte din structura mea. Cu polemica este însă precum cu propaganda partidelor: nu e făcută pentru a fura electoratul partidelor concurente, ci pentru a-ţi păstra propriul electorat.

Da. Venise de la Paris, chemat probabil la încorporare. Şi a picat în atmosfera statului naţional-legionar. Teribilă. Pentru Capitală, o descrie bine ambasadorul Elveţiei la Bucureşti, René de Weck. A fost timpul mîniei şi-al judecăţii legionare. Iar Cioran pur şi simplu a încercat să se aranjeze cu viaţa, cum îi scria el lui Eliade. În acel moment, ideile lui politice erau, cred, într-o ebuliţie pe care n-o mai controla. Pe de o parte, susţinea revoluţia legionară dintr-un motiv uluitor: pentru că se simţea strivit de urîtul ontologic… deci dintr-un estetism de călău tînăr. Pe de altă parte, visa o Românie ordonată în numele unor valori cetăţeneşti, nu etnice, ceea ce contravine flagrant naţionalismului etnicist, xenofob şi antisemit al legionarilor. Iar pe de altă parte, îl compara pe Zelea Codreanu cu Isus şi îşi întărea, credea el, poziţia politică publicînd scrisoarea Căpitanului către el. M-am gîndit că după evenimente, Cioran trebuie să-şi fi muşcat mîinile de furie că a făcut şi această ultimă tîmpenie. Sigur că nu a fost obligat, sigur că ar fi putut şi ar fi fost bine să se abţină. Dar încă nimic nu îi interzicea, din interior, să participe. A fost un gest nu numai din convingere, ci şi din oportunism: a încercat să se aranjeze cu existenţa, să-şi facă rost de un post. Pe care l-a şi primit, de altfel – pentru a-l pierde degrabă, cînd Antonescu a întors foaia. L-a pierdut chiar din ordinul lui Antonescu. Oamenii fac calcule de genul acesta, ştim bine. Şi alţi intelectuali tineri au făcut eforturi să scape din România şi să plece nu pe front, ci într-o legaţie românească… Eliade în Portugalia, Eugen Ionescu la Vichy, Noica, Bucur Ţincu, Horia Stanca în Germania, Vintilă Horia în Italia…

Atunci nu mai era în discuţie starea materială a unui ins, ci viaţa. Şi libertatea. În Occident, foştii susţinători ai extremei drepte au fost judecaţi şi condamnaţi. Dar Cioran s-a despărţit – avem acum proba – de ideile lui revoluţionar-extremiste, foarte la modă în toată Europa, de altfel, încă din 1941. Pur şi simplu, în 1941, procesul lui de desprindere din pasiunea lui politică este complet. În 1941 a scris, în română, o carte despre Franţa, care a apărut abia postum, acum doi ani, la l’Herne, şi pe care o cunoaştem în traducerea ei în franceză, De la France. În acest text, Cioran îşi aruncă la gunoi ideile şi idealurile care-l duseseră la extremismul său politic şi subscrie modelului francez de civilizaţie, sperînd – sîntem în plin război mondial – că Franţa va fi sursa unei epidemii care va stinge fanatismele şi naţionalismele europene. S-a dezmeticit mai devreme decît Eliade, Noica sau alţii. El a început să se despartă de extremismul lui revoluţionar încă din 1937, dar desprinderea lui seamănă cu ruperea unei funii… nu se rupe deodată toată, mai rămîn aţe care se ţin, pînă cînd, în final, se destramă toate. Aşa că a durat ceva vreme. Oamenii se schimbă, au acest drept, această şansă. De ce crezi că-l detestau legionarii pe Cioran, dacă nu pentru că le întorsese spatele?