OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea MUTHU
Grafii
Editura Clusium, Cluj-Napoca,
2004, 54 p.


Volumul de versuri al lui Mircea Muthu este de doua ori o surpriza. El marcheaza revenirea in poezie, dupa volumul Esente (1994), a binecunoscutului critic si istoric literar, figura emblematica a invatamintului filologic romanesc. Pe de alta parte, Grafii ne plaseaza intr-un spatiu, Mediterana, pe care poezia romaneasca, cel putin cea postbelica, nu l-a explorat prea frecvent.
Poemele lui Mircea Muthu sint, intr-o proportie majora, meditatii asupra timpului, asupra vietii ce se apropie de „reflux“. Curgerea inexorabila a timpului, tema eterna a poeziei, se grefeaza, in multe dintre poemele cartii, pe imaginea sudului. Iar imaginea sudului capata, prin acumulare, mai multe semnificatii. Este, mai intii, un spatiu al naturii etern infloritoare, opus virstelor omului. Imaginea regenerarii permanente este ilustrata intr-un poem ca iesirea din tablou, poem al conditiei umane fragile. Proiectia sudului este asociata imaginii marii, a Mediteranei, spatiu evocat cu nostalgie. Tarmurile Mediteranei se contureaza printr-un desen subtil, care alatura, de exemplu, la rastimpuri, imaginea Spaniei si cea a Egiptului.

Unul dintre locurile pe care imaginarul poetic al lui Mircea Muthu il ilustreaza recurent este Alexandria, spatiu al memoriei, ca in scribul, dar si spatiu al poeziei, ca in remember. Al doilea poem reflecta modelul livresc al nostalgiei sudului, poezia lui Kavafis. De altfel, remember este un poem dedicat „ultimului grec“: „Drept in fata – Alexandria/ si umbra ultimului grec/ sosit de la Bizant/ cu capul retezat la subsuoara/ scufundindu-se, incet, in mare“. Meditatiei asupra timpului i se adauga aici, cred, nostalgia spiritului european orginar. Aceasta se reflecta, prin ricoseu, si in caracterul aforisitic pe care il au multe dintre poeme. Unul dintre cele mai subtil-actuale este, din acest punct de vedere, copacul: „tipatul gistei salbatice/ patinind pe tacerea de platina/ la vechea frontiera cu barbarii;/ asa, desprins de radacina/ cum zace, gol, pe-o lume de furnici/ cu amintirea rupta de secure/ scurgindu-se, verzui, spre nicaieri;/ Istoria esuata, printre brazi;/ Undeva, pe-un tarm al Marii de Est/ aceleasi matasoase nisipuri/ la o noua frontiera cu barbarii“.
Dincolo de ecoul poeziei lui Kavafis, se poate percepe aici o nota dominanta a Grafiilor, o anume seninatate a privirii. Chiar melancolic si meditativ, Mircea Muthu pastreaza in permanenta o distanta cerebrala care-l fereste de orice patetism. El este, mai degraba, un resemnat superior, care ia lucrurile asa cum sint de-a pururi.

Nici macar amintirea iubirii nu converteste calmul meditatiei in trepidatie sentimentala. Asta nu inseamna ca rememorarea nu capata suficienta pregnanta: „Ai fost iluzia mea,/ dintre toate cea mai frumoasa/ ai fost; un an a trecut/ si parca n-ar fi fost –/ doar pestele acela se mai zbate/ pe cheiul umed, in Pireu;/ Am fost esecul tau/ cel mai frumos, probabil/ ca am fost;/ un altul trece iar/ si parca nici n-ar fi –/ doar perla vie, dintr-o vara,/ dispare-n ochiul limpede/ si rece, intre munti“ (paralele inegale). Melancolia se converteste in resemnare. E resemnarea generata de interiorizarea tuturor tensiunilor, care se atenueaza sub presiunea virstei. De altfel, meditatia asupra timpului este, in primul rind, o meditatie asupra trecerii eului prin timp. In acest sens, ultimul poem din volum, 60, are un vag aer de concluzie. El marcheaza nu numai trecerea timpului, dar si trecerea eului intr-o alta virsta: „Incet coboara linia rotunjind/ trupul de sarpe gata sa adoarma/ pe un desert de carti, vegheat de mare,/ linga un zero, iarasi: elipsa suspendata/ ce-aduna-n sine galbenul cu negrul/ si un migdal, in asfintit, pe creasta/ a inflorit, tacut, a doua oara“. Sa sesizam mai intii contururile celor doua cifre. Prima este asemanatoare trupului de sarpe, a doua e o elipsa suspendata. Ambele insa au si alte semnificatii. Sase este cifra ce-l trimite nostalgic spre lumea in care a trait, lumea cartilor.

E chiar un adevarat „desert de carti“, ce exista asociat cu imaginea marii. (De altfel, as spune ca de mult n-am mai citit, ca in Grafii, un atit de subtil omagiu adus marii.) Zero aduna doua sugestii cromatice: galbenul si negrul, trimitere, cred, chiar catre un poem al cartii, visul, care reconfigura poetic imaginea albinei. Migdalul care infloreste, tacut, a doua oara se suprapune, finalmente, imaginii eului care intra intr-o alta virsta. Am descris in amanuntime acest poem pentru ca el mi se pare emblematic pentru esenta volumului Grafii, subtila meditatie asupra Timpului si timpului, asupra Naturii si a naturii umane. Profunzimea meditatiei deriva din seninatatea resemnarii, proprie unui spirit elevat. In acest sens, definita cu o scurta izbucnire: „Ay, viata – aceasta inaintare cu spatele!“, in poemul la meridianul zero, existenta proiectata in Grafii sta sub semnul calmului pe care il aduce lenta retragere: „Sa te retragi, usor, precum apa/ limpede dupa varateca ploaie,/ lasind in urma griul verde/ si macii infloriti;/ Sa te retragi, incet, precum aurul/ spre miezul pamintului/ distilind esentele tirzii;/ In propria umbra sa te retragi,/ precum in vechiul descintec/ zimbetul, cuvintul, lacrima“.