OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rezultatul alegerilor din 26 noiembrie 2000 a bulversat intreaga opinie publica nationala si internationala. In pragul celui de-al treilea mileniu, nestiind prea bine ce inseamna libertatea si care sint avantajele democratiei, ignorind, cu o cutremuratoare inconstienta, pericolul discursului extremist, cu stridente autoritariste, romanii - acei 28% din 58% care s-au prezentat la urne! - au votat pentru repetarea istoriei. „L-am votat pe Vadim Tudor pentru ca e nebun!“ sau „L-am votat ca sa ma razbun!“ sint motivatii atit de absurde, incit iti trebuie o mare doza de calm si optimism pentru a nu le taxa drept semne clare ale degenerescentei mentale. Dupa primele momente de confuzie, de revolta si ingrijorare, incerc sa inteleg cum a fost posibil ca un fante de mahala sa fie identificat de o buna parte a alegatorilor romani – mai ales tineri, intre 18-24 de ani – cu un salvator autentic, iar partidul sau sa fie perceput ca un campion al luptei impotriva coruptiei? Prima concluzie, mai ales dupa ce am vazut cine sint cei care au intrat in Parlament, pe listele PRM, este ca s-a votat orbeste, in necunostinta de cauza. Dupa cum, la fel de adevarat este si faptul ca multi dintre votantii PRM-ului si ai lui Vadim Tudor sint oameni foarte simpli, lipsiti de informatia necesara pentru a discerne intre adevar si minciuna, intre demagogie si competenta reala. Discursul plin de promisiuni populiste al „tribunului“, ca si recursul pervers la o serie de simboluri cu mare ecou in mentalul national – nu intimplator invoca Vadim Tudor, la tot pasul, Biblia, pe Vlad Tepes si pe Mihai Viteazul, adica Divinitatea, Justitiarul (cel care-si impune propria lege) si Conducatorul (primul care a unificat cele trei teritorii romanesti) – au un efect imediat nu doar asupra celor disperati, cit mai cu seama asupra tinerilor dezorientati si confuzi, fara repere morale si fara orizont cultural, crescuti in atmosfera asa-numitei „culturi de cartier“, care face apologia vulgaritatii si a ignorantei.

Ascensiunea PRM si a liderului sau a fost posibila pe fondul unei evidente crize a reperelor etice, o criza declansata, in mare parte de prestatia multora dintre politicienii nostri, dar desavirsita de comportamentul isteric si iresponsabil al mass media. Departe de mine intentia de a absolvi de orice responsabilitate clasa politica, si in special pe cei de la care am asteptat, din 1996 incoace, schimbarea promisa. Vina de a fi ratat o sansa istorica le apartine in mare masura si faptul ca partidele coalitiei care a guvernat pina acum au pierdut „pe mina lor“ in 26 noiembrie a confirmat – cu asupra de masura – dezamagirea si frustrarea electoratului. Dar modul in care presa scrisa a inteles sa-si faca datoria de-a lungul acestor patru ani ar trebui sa constituie o tema de reflectie la fel de importanta ca si cea a comportamentului politicienilor. Presa cotidiana romaneasca – cu rare exceptii – a alergat necontenit dupa senzational, dupa scandalul ieftin, dar vandabil, mediatizind cu precadere esecurile, lansind „stiri“ de senzatie despre X sau Y, multe infirmate ulterior de justitie, dar nedezmintite de ziarele care le pusesera in circulatie, trecind sub tacere – sau acordind spatii tipografice infime – unor evenimente majore (vezi, de pilda, ecourile summitului de la Helsinki, din decembrie 1999, cind Romania a fost nominalizata printre tarile admise la negocierile de aderare la UE). Cu foarte rare exceptii (trebuie sa repet), redactori-sefi si directori ai unor cotidiane centrale, prolifici editorialisti autointitulati „analisti politici“, omniprezenti pe toate canalele TV, au preferat sa faca jocuri politice, sa construiasca variante sumbre ale realitatii, scenarii apocaliptice, discreditind, zi de zi, nu atit persoane, cit mai cu seama si cu consecinte mult mai grave, institutii fundamentale ale statului de drept. Constient sau nu, din motive oculte sau din crasa incompetenta, presa a intretinut un sentiment generalizat de teama, amplificind chiar isteria nemultumirilor. Ea a indus astfel oamenilor simpli o neincredere funciara in democratie, in capacitatea statului de drept de a-si regla, in mod democratic, mecanismul de functionare. De aici nostalgia unui „tatuc“ justitiar, cu „o mina de fier si o inima de aur“ – cum se autocaracterizeaza Vadim Tudor -, care sa compenseze toate neajunsurile unui sistem parlamentar printr-o dictatura personala.

Dupa un prim an „de miere“, 1997, cind primele pagini ale ziarelor erau pline de stiri despre arestarile celor ce incalcasera legea – Razvan Temesan, Sever Muresan, Miron Cozma s.a. –, cum procesele dureaza uneori exasperant de mult, iar condamnarile se lasa asteptate, atitudinea ziaristilor s-a schimbat treptat, dar din ce in ce in ce mai vizibil. Nemultumiti – unii – de a nu fi fost recompensati cu functii publice mult dorite, cum ar fi cel de director al Televiziunii nationale, suparati – altii – ca unii politicieni sint prea incapatinati pentru a ceda santajului practicat cu aplomb de reprezentantii celei de-a patra puteri, vajnicii nostri formatori de opinie s-au lansat in veritabile campanii de presa, cu adresa precisa, discretitind si minimalizind, prin comentarii nu de putine ori tendentioase, institutii ale statului. Nu mai departe decit la inceputul lui 1999, cotidiane precum Adevarul, Libertatea, Jurnalul National sau Azi, s-au cramponat luni in sir de afirmatia – amendabila in sine – a Presedintelui Constantinescu referitoare la legitimitatea bombardamentelor NATO in Kosovo, denaturind complet efortul Romaniei de a se manifesta consecvent fata de angajamentele internationale pe care si le-a asumat. Inversunarea cu care editorialistii de la aceste ziare plingeau pe umarul Serbiei lui Milosevici, obstinatia cu care au deplins demnitatea si onoarea nationala pierdute (si nereperate…, iata, decit de Vadim Tudor) au avut, la alegerile din 26 noiembrie, efectul unui bumerang. Pare o ironie a soartei sa-i auzi, acum, pe aceiasi ziaristi care aparau, acum un an, dreptul suveran al unui popor de a-si alege drept conducator un Milosevici, vorbind despre pericolul – cumplit de real – al iugoslavizarii Romaniei, in eventualitatea in care „tribunul“ ar deveni presedinte. Inconstienta furibunda cu care au demonizat afirmatiile presedintelui Constantinescu a compromis pe termen lung optiunea pro-occidentala a Romaniei. Nu putini vor fi fost aceia care au crezut ca, votindu-l pe Vadim Tudor, cel mai zgomotos dintre aparatorii Serbiei, rascumpara „umilinta“ de a fi adoptat o pozitie pro-NATO in timpul bombardamentelor din Kosovo.

Datoria presei, intr-un stat de drept, este de a sanctiona prompt gafele si erorile clasei politice in general si ale guvernantilor in mod special. Dar, granita intre a critica, oricit de aspru, persoanele investite sa serveasca interesele comunitatii si a discredita institutiile democratice este atit de fragila, incit este nevoie de profesionalism si bunacredinta pentru a nu o incalca. Presa trebuie sa fie a patra putere in stat, cu conditia sa nu-si asume rolul de „agitator“, stipulat cindva de Lenin (el insusi ziarist), dupa cum jurnalistul autentic ar trebui sa se fereasca de statutul de „activist politic“. Cind cea de-a patra putere putere in stat este coruptibila si neprofesionista, cind confunda interesul national cu orgoliile sau frustrarile unui editorialist ori ale altuia, cind se comporta la fel de reprobabil precum aceia pe care are datoria de a-i sanctiona, responsabilitatea pentru ascensiunea extremismului revine in egala masura puterii politice si ciinelui sau de paza, presa.