Restanţele conştiinţei critice

Colecţia „Mircea Pinte“, la Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Autor: Călin STEGEREAN | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Coperta numărului din luna octombrie 2008, a revistei americane Artnews – „cea mai veche şi cea mai citită revistă de artă din lume“ –, reproducea o pictură de Mircea Suciu dintr-o expoziţie personală deschisă la New York, show-ului fiindu-i dedicată şi o cronică la rubrica Reviews.

O lucrare de Victor Man ilustra coperta prestigioasei reviste Flash Art în luna octombrie a anului 2009, iar în ediţia următoare, din noiembrie-decembrie, putea fi citit un incitant interviu al altui artist român, Adrian Ghenie, a cărui lucrare, The King, era reprodusă pe prima copertă a ediţiei internaţionale.

Anul acesta, numărul din martie al revistei pariziene Artpress a dedicat şapte pagini, cu multe ilustraţii, artiştilor români afirmaţi în ultimii ani: Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Radu Comşa, Marius Bercea, Szabolcs Veres, Dan Perjovschi.

În afara lui Dan Perjovschi, care aparţine altei generaţii, toţi au în jur de 30 de ani şi majoritatea au studiat, trăiesc şi lucrează la Cluj-Napoca. Ei fac parte din acelaşi pluton de artişti născuţi în anii ’70, în care strălucesc deja Mircea Cantor şi Victor Man, prezenţi, în ultimii ani, în prestigioase galerii occidentale sau la cele mai exclusiviste expoziţii şi tîrguri internaţionale de artă: Yvon Lambert, David Nolan, Haunch of Venison, Blum & Poe, Hayward Gallery Project Space, Bienalele de la Veneţia şi Praga sau ArtBasel şi Armory Show. Nu întîmplător lucrările lor sînt de cîţiva ani achiziţionate de François Pinault, Susan&Michael Hort, Blake Byrne, în ale căror colecţii se află lucrările celor mai cunoscuţi artişti internaţionali ai momentului.

Alături de aceste prezenţe individuale, articolul din Artpress include semnificativ în prezentare numele Galeriei Plan B din Cluj şi pe cel al curatorului ei, Mihai Pop. Prezenţă catalizatoare, mai degrabă spaţiu de focalizare a energiilor unor artişti legaţi de aceleaşi afinităţi decît instrument preponderent comercial, Galeria Plan B reprezintă, încă, pentru observatorii fenomenului, un mister al penetrării artiştilor pe care îi reprezintă în mediile înalte ale artei contemporane.

Interesul arătat de publicistica de specia-litate occidentală pune în evidenţă un fenomen în creştere de cîţiva ani, „fenomenul“ momentului în artele plastice din România unde, la fel ca în cazul tînărului val al cinematografiei româneşti, succesele în domeniu au fost consemnate mai întîi „în afară“.

Atent la „fenomen“, a cărui primă revelaţie am avut-o la întîlnirea cu mulţi dintre artiştii amintiţi, în ambianţa ediţiei 2008 a tîrgului Art Basel, am considerat, din perspectiva unei instituţii a cărei misiune este şi cercetarea artelor plastice, că fenomenul trebuie prezentat marelui public autohton, pentru care majoritatea numelor enumerate nu au nici un ecou.

Lor li se adaugă şi alţi tineri artişti (Alexandra Croitoru, Cantemir Hauşi, István László, Vlad Nancă, Cristi Pogăceanu, Victor Răcătău, Cristian Rusu, Gabriela Vanga) aflaţi pe cursul ascendent al unei afirmări internaţionale pentru care numărul anilor nu este o condiţie, iar muzeele nu împărtăşesc obligatoriu o glorie postumă. Ion Andreescu sau Sabin Popp, ca să dăm doar două exemple de la noi, au lăsat posterităţii o operă încheiată puţin după treizeci de ani.

În alt plan, desigur, dorim să atragem atenţia asupra actului colecţionării operelor de artă, expoziţia de faţă focalizîndu-se asupra opţiunii curajoase şi temerare, din perspectiva selecţiei ce vizează chiar generaţia amintită, a unui colecţionar clujean, Mircea Pinte, care poate fi comparat, dacă nu pentru dimensiunea colecţiei, atunci pentru flerul său, cu acei colecţionari amintiţi mai sus. Această parte din colecţia sa acoperă un gol provocat de situaţia instituţiilor muzeale în ultimele două decenii, care a făcut ca puţine opere de artă contemporană să ajungă, prin achiziţii, în colecţii publice. Astfel constituită, colecţia devine o sursă nec plus ultra pentru conturarea în formă expoziţională a unui fenomen artistic major, cu care sîntem contemporani.

Finalul articolului din Artpress lansează, retoric, o întrebare ce speculează una dintre aserţiunile criticului Arthur Lubow referitoare la Şcoala de la Leipzig, care ar vehicula „o ambianţă, nu un mesaj“: poate fi mişcarea clujeană asociată aceleiaşi idei? Cu siguranţă, cel puţin deocamdată, nu. Mai mult decît atît, ceea ce poate fi extins peste frontierele locale, unind, dincolo de diferenţele inevitabile, o întreagă generaţie de artişti din România, este interesul pentru dimensiunea dialectică a trecutului apropiat, ce continuă să producă efecte în stricta contemporaneitate şi să genereze întrebări legate de sensul şi de consecinţele istoriei.

Poate fi semnificativ pentru întreaga societate faptul că o generaţie care abia părăsise vîrsta copilăriei la momentul 1989 continuă să fie preocupată de o istorie pe care a trăit-o jucîndu-se, dar care se dovedeşte a fi purtătoarea unor consecinţe pentru viaţa lor de adult trăită în deceniile ce au urmat. În raport cu indiferenţa proprie sau provocată a generaţiilor anterioare, această generaţie are meritul de a pune în discuţie o istorie prelinsă în existenţa lor cotidiană, care le aparţine fie şi prin contaminare.

Mesajul, prin recursul la imaginea figurativă, fie ea picturală sau fotografică, poate fi acela al dobîndirii şi al exprimării conştiinţei critice, restante pînă acum, la nivelul ansamblului social.

Recomanda articolul prin: