OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este, oare, o întîmplare că, lăudînd într-atît „spiritul critic“ al lui Baudelaire, Valéry omite să-şi amintească textul tocmai citat1 şi nenumărate altele, încă şi mai îndrăzneţe, ce urmau să se impună cît se poate de natural atenţiei celui care îşi propusese să ne lămurească taina „importanţei“ deosebite a lui Baudelaire? Este, oare, tot o întîmplare că el se arată a fi într-atît de convins de potrivirea, în toate privinţele, a spiritului critic al poetului său cu producţia sa poematică şi că nu găseşte la îndemînă decît poemele care stau mărturie, în Florile Răului, pentru prezenţa ordinii, a rigorii şi a tendinţei abstracte, ca şi cum nu ar exista, în cartea aceasta, decît poeme „desăvîrşite“ şi „fermecătoare“? Să nu-şi amintească el, oare, chiar deloc că această carte a stîrnit scandal, i-a enervat pe contemporani, a fost obiectul unui proces celebru şi condamnată de judecători, că se numeşte Florile Răului şi că autorul său trecea, fie şi numai în ochii lui Rimbaud, drept „regele vizionarilor“2? Ar fi, aici, cam prea mult „hazard“, după mine; şi încă un hazard dispus, în mod straniu, să-şi ia sub aripa ocrotitoare principii ale ordinii puţin compatibile între ele, dacă nu chiar mai mult – cu propria-i natură.

 

Dar, la urma urmei, Valéry putea să-şi îngăduie dreptul de a considera aceste elemente drept neglijabile. Nimic nu dovedeşte, într-adevăr, că opinia contemporanilor va fi ţintit drept. Nimic nu dovedeşte că una sau alta, cutare sau cutare părere întîmplătoare, aruncată în mijlocul unui studiu critic oarecare, angajează natura profundă şi tainică a autorului Florilor Răului şi că adevăratul accent nu cade pe celelalte texte iar, în această privinţă, Valéry nu făcea decît să urmeze exemplul unui spirit căruia nu i se poate refuza autoritatea, care îi împărtăşeşte în întregime viziunile şi dă aceeaşi definiţie ca şi el poeziei; şi acest spirit nu este altul decît cel al lui Baudelaire însuşi. Vom avea nenumărate prilejuri să arătăm că, cel puţin la prima vedere, gîndirea care pare să fie cea a lui Baudelaire şi pe care acesta din urmă o susţine neîncetat, cu o energie inexplicabilă, se află exact la antipozii celei din textul său despre „extrem“3, a cărui însemnătate tocmai am arătat-o. De altminteri, reputaţia a ceea ce ne-am obişnuit să numim „spiritul său critic“ vine mai degrabă de-acolo decît de aici. Trebuie să mai adăugăm, de asemenea, că numai gîndirea care poartă pecetea spiritului său critic se află în afara contradicţiei şi se potriveşte, în toate privinţele, cu temeiurile etice şi metafizice pe care i le acordăm artei; în vreme ce estetica lucrului extrem – sau a infinitului sau a greşelii –, dacă i-ar aparţine cu adevărat, ne-ar trage într-o fundătură teoretică, din care nici o mînă salvatoare nu ne-ar mai scoate.

 

Mai mult: estetica lucrului de mijloc – sau estetica pur şi simplu –, această estetică ni se înfăţişează sub condeiul lui Baudelaire cu trăsăturile paradoxului, ale noutăţii, ale agresivităţii, ale originalităţii; ea mobilizează întreaga noastră capacitate de atenţie. Textele care, tocmai dimpotrivă, militează pentru lucrul extrem ni se oferă sub asemenea înfăţişări de singurătate, de inadvertenţă, de lapsus, de neprevăzut, aruncate ici şi colo ca la întîmplare, în mijlocul altor gînduri care le scad ori le neagă însemnătatea, încît sîntem, la urma urmei, scuzabili de a nu le fi acordat o mai mare atenţie, deşi (dar logicianul cere arareori ajutorul intuiţiei sale) doar această a doua estetică este susceptibilă să arunce o lumină potrivită asupra unei opere atît de deosebite precum Florile Răului. Dar, pe de altă parte, ordinea, rigoarea, tendinţa spre abstract (vom fi iertaţi, nădăjduiesc, că nu amintim, de asemenea, „modestia“ şi „pudoarea“) sînt atît de intim legate de substanţa Florilor Răului, poetul pare atît de puţin desprins de tradiţia care dă naştere acestor calităţi, încît, dacă „străinul“ nu arătase bunăvoinţă – neobişnuită, din parte-i – faţă de un poet francez care le-ar fi avut, ar fi fost, în definitiv, cu totul natural să ne închipuim că doar acestor virtuţi le datorează geniul lui Baudelaire toată importanţa. Nu sare deloc în ochi, într-adevăr, faptul că aceste virtuţi nu mai sînt aici căutate pentru ceea ce reprezintă ele însele şi că, golite de suportul lor metafizic, ele ţin mai degrabă de o obişnuinţă decît de un ţel voit.

 

S-a uitat faptul că cei care erau contemporani cu Baudelaire s-au mirat că acesta nu a adus nici o schimbare vechii meserii; ceea ce Valéry ia drept căutarea „unei forme mai savante şi mai pure“, chiar pînă la a-i atribui acestei căutări succesul şi importanţa deosebită a lui Baudelaire, Rimbaud, cu un ochi sfredelitor, deşi natural răuvoitor, spulberă cu dosul palmei orice iluzie: „Baudelaire este cel dintîi vizionar, regele poeţilor, un adevărat zeu; şi încă a trăit într-un mediu prea artistic, iar forma într-atît de lăudată, este neînsemnată la el“. Nu este, aşadar, rodul unei reflecţii asupra versului ca atare, ca formă, ci acela al unui efort pe jumătate conştient pentru a scoate din vers un maximum de intensitate; să spui fără nici un rest absolut tot ce ai de spus, chiar făcînd versul să plesnească, dar fără a-l zdrobi, totuşi; să umpli cu vin nou butoiul vechi şi cu materie nouă cea mai banală dintre forme, la aşa ceva se limitează căutarea formală a lui Baudelaire. Dar acest lucru, după cum am spus, nu sare-n ochi, iar un spirit căruia aceste lucruri i se par neplăcute nu era obligat să le dea la iveală. A trece cu vederea este un alt fel de a înţelege. Dacă s-ar întîmpla, însă, aşa stînd lucrurile, ca ceea ce sare-n ochi să nu fie un criteriu al adevărului, Baudelaire ne va fi arătat, printr-un exemplu de temut, că aceste virtuţi ale sale – excesivul, absolutul şi profundul –, atît de suspecte geniului francez şi spiritului pitagorician, nu sînt de neîmpăcat cu virtuţile discursului său: ordine, claritate, rigoare, gîndire abstractă.

 

Le va fi arătat francezilor că forma savantă şi pură este capabilă să se apropie de extremele sufletului, iar străinilor (dacă se întîmplă să nu ştie acest lucru) că extrema nu are nimic de pierdut, ci totul de cîştigat, exprimîndu-se cu ajutorul unei meserii călite şi sigure. Ne va fi arătat totodată că definiţia poeziei a fost asociată din greşeală unei tendinţe raţionale care o neagă şi că nu există, în ea, vreo exigenţă mai intimă, mai presantă, decît aceea de a-şi recîştiga libertatea. Ea vrea să aibă dreptul de a fi deopotrivă năroadă şi frivolă ori serioasă şi adîncă, dar şi vizionară şi profetică; şi să nu fie nevoită să-i fie ruşine dacă, pe nepusă masă, i se întîmplă să spună ceea ce ţine din rărunchi să spună. Iar acest lucru ne-ar duce la concluzia cît se poate de simplă că „importanţa“ deosebită a lui Baudelaire se explică prin faptul că ar fi redescoperit secretul pierdut al marii poezii, secret banal, de fapt, care constă, poate, în faptul că el vrea omul întreg, cu cele două extreme ale sale, nu doar cu „mijlocul“, că trebuie „inspectat invizibilul şi auzit uluitorul“, chiar de-ar fi, pentru aşa ceva, „să mă revolt, să mă alin, să mă bucur, să mă mîhnesc, să iubesc, să urăsc, să admir, să uimesc!“4.

 

Nu spun că ajunge să dai naştere acestor sentimente pentru ca să se nască şi poezia; dar nici să le dai la o parte nu ajunge. Extrema, nu mai mult decît media sau pudoarea, nu sînt poezie, în ele însele; doar extrema şi media trăite şi gîndite artistic fac poezia. Ea, însă, nu ar putea admite vreo îngrădire a ceea ce are de spus sau vreo judecată despre mai mica sau mai marea importanţă a experienţei care trebuie exprimată; iar acest lucru pentru bunul motiv că îngrădirea şi judecata ţin doar de gîndirea non-artistică şi conştientă, care este gîndire sub specie cogitationis. Arta nu ia sfîrşit decît acolo unde începe gîndirea întoarsă asupră-şi. Şi, prin urmare, ceea ce făcea Eschil era, poate, bun nu „în ciuda faptului“, ci tocmai pentru că era făcut inconştient. Iar, dacă Euripide era perfect conştient, el face bine că nu simulează că ar fi primit harul zeilor, dar greşeşte, poate, că se laudă cu el; chiar nu are de ce. Dacă Tersit alege să fie mîndru cu mediocritatea lui şi se preferă pe el însuşi în locul lui Ahile, nu este, aici, decît un sentiment foarte uman; dar i-am preţui şi mai mult sinceritatea dacă nu ar încerca să ne convingă de faptul că a ales să fie mediocru „cu toată luciditatea“. La poet – în măsura în care este aşa ceva –, rolul conştiinţei nu este în mod obligatoriu critic şi nu poate consta exclusiv în actul de a refuza harul zeilor şi de a le prefera poemul mediocru, ci, tocmai dimpotrivă, în actul de a veghea constant, cu îndîrjire, ca numai harul să pătrundă în poem, şi nimic altceva decît acest har, nicăieri altundeva decît în poem. Nu cred că lui Eschil i-a lipsit această conştiinţă. Că nici o conştiinţă nu este, prin simplul fapt de a fi conştiinţă, identică „spiritului critic“, ne-a spus-o Valéry, care arată că doar scriitorii clasici aveau în ei un critic. Dar un critic „literar“, care nu se îngrijeşte decît de binele poemului? Cîtuşi de puţin, atîta vreme cît se preferă pe el însuşi şi găseşte că este mai frumos copilul său mediocru decît cel născut în stare de transă. „Criticul“ ar fi, aşadar, cu totul altceva decît aliatul tainic şi intim al virtuţii poeziei; poate că este tocmai contrarul aliatului... Dar şi asupra acestui punct, zeul înşelător pe care Descartes îl negase se străduieşte să-l convingă pe Valéry că se află pe calea cea bună şi că gîndirea sa nu se deosebeşte prea mult de cea a lui Baudelaire. Este straniu să constaţi că, pînă şi atunci cînd Dumnezeu ne înşală, tot de un adevăr se slujeşte ca s-o facă.

 

Da, gîndirea lui Baudelaire se potriveşte cu aceea a lui Valéry asupra acestui punct: ceea ce atît unul, cît şi celălalt înţeleg prin „spirit critic“ este această veghe continuă a sinelui asupra sinelui, spiritul acesta aflat mereu cu ochii în patru, care refuză realitatea a tot ceea ce îi depăşeşte conştiinţa, temîndu-se ca nu cumva să-şi scape prada pentru o nălucă şi să-şi dea consimţămîntul pentru extremă, pentru îndrăzneală, pentru „greşeală“. Şi unul, şi celălalt spun sus şi tare că poetul este – şi trebuie să fie – stăpîn absolut pe unealta sa. Şi tocmai pentru că ştiu că „te naşti cu arta proţapului“5, se căznesc să înjosească datul în beneficiul voitului, deliberatului. Nu din vina lui însuşi cade Valéry în propria-i capcană; nu este, poate, un merit al lui Baudelaire dacă, cel mai adesea, îi scapă. Doar intenţia contează, după Valéry, iar Baudelaire era plin de „intenţii bune“! Chiar exagera uneori şi îşi lua libertatea unor proteste ortodoxe aproape penibile, fie pentru a-şi masca inadvertenţele, fie pentru a-şi disimula nerăbdarea cînd se întîmpla ca instinctului său poetic să-i fie cerute sacrificii prea mari. Desigur, Baudelaire ştia că nu era sănătos să treci de graniţele fixate de către zei veniţi de nu se ştie unde; îi era teamă să nu-i supere pe aceşti zei; era convins că sacrilegiul său ar fi fost aspru pedepsit. Ceea ce înseamnă că avea un „spirit critic“ de prima mînă care nu înceta, pentru a-l trage spre punctul său de vedere, să-i dea ghes pînă la sînge. Dar poetul din el îşi făcu de cap, în ciuda acestui tratament insistent. De voie, de nevoie, spiritul său critic a fost constrîns să disimuleze aceste „ieşiri“ şi, pentru a nu-şi da în vileag înfrîngerea, să-şi proclame cu atît mai tare bunele intenţii. Aceste „ieşiri“ să fi scăpat ele, oare, perspicacităţii lui Valéry? Sînt convins, tocmai dimpotrivă, că, de nenumărate ori, l-a admirat sincer pe Baudelaire pentru că a izbutit să iasă teafăr şi nevătămat – sau aproape – dintr-o asemenea păţanie. Dacă, în ciuda acestui lucru, preferă să nu pomenească aceste evenimente, este deoarece, după el, succesul nu a încoronat mereu acţiunea, iar Baudelaire nu s-a arătat mereu a fi disperat de eşec; poate că s-a bucurat chiar prea mult de el. Părea, aşadar, periculos să mărturiseşti că Baudelaire înaintase destul de departe, şi nu întotdeauna fără voia lui, în domeniul „tabu“ şi culesese de acolo roade cu o savoare necunoscută, fructe sălbatice, care nu erau străine, poate chiar deloc străine, de aceste valori ce urmau să-i dea şi să-i susţină „importanţa“. Altminteri, de ce să găseşti această importanţă „deosebită“?

 

Că infinitul va fi fost răul, greşeala, Baudelaire înţelesese şi, oricum, încercase să-şi amintească acest lucru. La ce bun să mărturisească faptul că nu şi l-a amintit mereu şi că poezia sa nu a suferit – cum ar fi fost îndreptăţit să ne aşteptăm – din pricina acestor ieşiri pe-alături? Ar fi însemnat să recunoască faptul că poetul se poate încumeta, fără să-şi bată capul cu anumite interese superioare poeziei, care ne comandă. Dar cu tot spiritul nostru critic, nu vom izbuti niciodată să ne păzim de acest pericol, care, chiar dacă nu aduce prejudiciu poeziei, o face în mod sigur faţă de ceva mai important decît ea: anume, ideea noastră despre om, un om care refuză harul gratuit al zeilor şi nu trebuie să rîvnească la el. Că spiritul critic este subiectul unor slăbiciuni, că i se întîmplă chiar să fie neputincios – fără ca totuşi să declanşeze nici cel mai neînsemnat dezastru – la ce bun să fie spus? Ce serviciu mai frumos adus Ideii decît acela de a lipsi de orice temei superstiţioasa teroare de care se înconjoară ea şi de a arăta că pînă şi un spirit critic precum cel al lui Baudelaire – deşi într-atît de ieşit din comun! – nu a putut înăbuşi cu totul în el vocea – absurdă – a poetului şi nu a putut împiedica să iasă la iveală, în opera sa, ideea aceasta că apropierea de lucrul extrem era un act legitim, deşi presărat cu pericole, şi fecund, deşi extravagant! Ce serviciu mai frumos adus Ideii decît cel de a-i îngădui primului venit să vadă că oroarea – sprijinită pe autoritatea unei îndelungate tradiţii estetice şi metafizice – pe care o resimţim faţă de lucrul extrem nu este nimic altceva decît expresia unui sentiment de teamă, foarte răspîndit la homo sapiens, iar, prin aceasta, perfect onorabil; dar nicicum rodul unei judecăţi întemeiate, capabile să ofere dovada că trebuie „inspectat invizibilul şi auzit uluitorul“ (altceva, după Rimbaud, decît revenirea la spiritul lucrurilor moarte) – ceea este o aventură absurdă şi extra-artistică.

 

____________