„Inspiraţia a pătruns în mine
precum Muza încărcată de vorbe aurite; ea a dat bir cu
fugiţii asemeni Pythiei, urlînd de durere“
Gérard de Nerval
„Beţia artei este mai potrivită
decît
oricare alta să arunce un văl
peste terorile abisului“.
Charles Baudelaire
I
Cu fiecare zi care trece, creşte şi
faima lui Baudelaire.
„...volumaşul acesta al Florilor
Răului, care nu are nici trei sute de pagini, face tot atît,
în stima cărturarilor, cît operele cele mai ilustre şi
mai ample. A fost tradus în majoritatea limbilor europene...
Reprezintă un fapt fără precedent în istoria Literelor
Franceze. Pot, aşadar, să spun că, dacă există, printre poeţii
noştri, unii mai mari şi mai puternic înzestraţi decît
Baudelaire, nici unul nu este însă mai important... De unde
vine această importanţă deosebită?... Marea cinste postumă,
această fecunditate spirituală... depind, pesemne, nu numai de
valoarea sa intrinsecă, ci şi de împrejurări excepţionale.“
Aceştia sînt termenii în
care unul din spiritele cele mai remarcabile şi mai profunde ale
timpului nostru îşi începe studiul intitulat Situation
de Baudelaire1. Îmi închipui că mai mulţi cititori ai
lui Paul Valéry au fost uimiţi şi tulburaţi de aceste
rînduri pe cît de directe, pe atît de
surprinzătoare; era cu neputinţă să exprimi în mai puţine
cuvinte mai multă substanţă ori să arăţi cu mai multe precauţii
sentimentul de stînjeneală pe care judecata noastră încă
îl mai încearcă în faţa persoanei şi a operei
autorului Florilor Răului. Nu putem să ne împiedicăm a-l
pune pe Baudelaire deasupra aproape tuturor poeţilor noştri; şi,
cu toate acestea, critica se află mereu în incapacitatea de a
da seamă, perplexă fiind, de faptul acesta, care i se pare fără
precedent, de importanţa aceasta, care i se pare deosebită. Ştim
cu toţii că există, printre poeţii noştri, unii mai mari şi mai
puternic înzestraţi decît Baudelaire; ştim că sînt
unii desăvîrşiţi; dacă ni s-ar cere să numim cel mai mare
poet al secolului al XIX-lea, am fi obligaţi, precum dl André
Gide odinioară, să răspundem: „Victor Hugo, hélas!“.
Iar dacă întrebarea s-ar referi la cel mai desăvîrşit,
poate că s-ar găsi cineva îndeajuns de cinstit pentru a
răspunde: „Mallarmé, hélas!“. Şi totuşi, sîntem
cu toţii de acord că nu este altul mai important decît
Baudelaire. Întocmai ca Valéry, nu înţelegem ce
anume îndreptăţeşte marea „favoare postumă“ ori
„fecunditatea spirituală“ care i-au revenit şi căutăm o
explicaţie, dincolo de „valoarea intrinsecă“, pentru acest fapt
uluitor; este ceea ce Valéry numeşte „împrejurări
excepţionale“. Dar a căuta în împrejurări, oricît
de excepţionale ar fi acestea, raţiunea care îndreptăţeşte
o reuşită artistică ieşită din comun, de oricîtă
îndemînare am da dovadă pentru a ne ascunde stînjeneala,
nu este mai puţin o acţiune stranie şi disperată. Valéry a
încercat, totuşi, acest lucru; este privilegiul inteligenţelor
puternice de a descoperi existenţa unei probleme şi de a îndrăzni
să o fixeze acolo unde, înainte vreme, nimeni nu văzuse
nimic. Îi sîntem recunoscători lui Valéry pentru
a ne fi semnalat că succesul Florilor Răului ar fi o „problemă“;
mirarea pe care ne-o provoacă devine cu atît mai mare, cu cît
creşte şi propria-i mirare în faţa acestei opere, care are
aerul de a i se impune ca şi cînd i-ar sări în ajutor
forţa, mai degrabă decît dreptul.
Să spunem imediat că Valéry nu
face parte din acele spirite care cred că problematica are părţile
ei bune, nici că trebuie să considerăm un progres descoperirea
faptului că tăcerea spaţiilor infinite ne înfricoşează. Nu
vrea să sporească dificultăţile şi opintelile noastre. Tocmai
dimpotrivă, ceea ce vrea el este să ne scoată din aceste stări de
perplexitate şi de stînjeneală, iar dacă provoacă o
problemă este pentru a ne oferi soluţia la ea, soluţie destinată
să ne liniştească, odată pentru totdeauna, în căutările
noastre, punînd capăt problemei înseşi. Dar pentru a fi
ajuns să te mulţumeşti cu o soluţie nevoită să proclame o
valoare mai importantă decît „valoarea intrinsecă“ –
talent sau geniu –, fără ca ea să se lovească, în noi, de
împotriviri legitime, trebuia cu adevărat ca soluţia propusă
să fi fost ţinută la mare stimă, îndeajuns de solidă
pentru a ne convinge întru totul, fără vreo altă discuţie
sau rest, şi adînc înrădăcinată în spiritul
timpului pentru a nu ridica obiecţii constrîngătoare. Cu o
intuiţie fără cusur, Valéry a simţit că fiinţa umană
este mereu atrasă, în mod irezistibil, de tot ceea ce este
susceptibil să sporească puterile şi autonomia inteligenţei, după
cum are şi un fel de îndoială latentă faţă de orice
tendinţă a spiritului de a se sprijini pe forţele obscure cărora
le oferim adăpost, chiar dacă din ele şi-ar trage hrana talentul
sau geniul.
A spune, aşadar, împreună cu Valéry, că
cea dintîi „împrejurare excepţională“ care a
determinat „importanţa“ lui Baudelaire este „o inteligenţă
critică asociată virtuţii poeziei“ însemna a-i acorda din
capul locului adeziunea noastră. Nimeni nu are vreme să se
gîndească la faptul că, proclamînd asocierea dintre
inteligenţa critică şi virtutea poeziei drept o „împrejurare
excepţională“, Valéry mai degrabă disociază decît
asociază aceste virtuţi; căci, la urma urmei, „valoarea
intrinsecă“ nu poate fi legată de contingenţa împrejurărilor,
cu atît mai puţin dacă acestea sînt excepţionale.
Esenţa poeziei se defineşte, prin urmare, ca fiind exterioară –
şi independentă – în raport cu inteligenţa critică; şi
totuşi, poezia este susceptibilă să primească un prestigiu (care
o face nespus de însemnată în ochii noştri) de la ceva
diferit de ea însăşi şi străin de esenţa ei. Împrejurarea
excepţională se situează, în ordinea valorilor, mai presus
de „valoarea intrinsecă“. Desigur, cel care, închipuindu-se
liber, de acum înainte, să definească arta prin
„împrejurările sale excepţionale“, ar îndrăzni să
ne spună că importanţa lui Baudelaire s-ar datora, de pildă,
sadismului sau necrofiliei acestuia, ar comite o erezie; dar erezia
pare mai mică dacă, întocmai precum Paul Valéry,
reducem arta la un „tezaur de figuri, de combinări şi de operaţii
coordonate“; căci, în acest caz, împrejurarea
excepţională este legată de o judecată de valoare. Judecată de
valoare spontană, reflexă, care ne face să uităm că şi ea este
străină criteriilor artei şi că răstoarnă „valoarea
intrinsecă“ ce le generează.
Tocmai din această uitare vine
sclipirea evidenţei; ea este nevoită să se ferească de orice
noutate, să simuleze locul comun, să pară banală; şi,
într-adevăr, soluţia lui Valéry nu este nouă.
Sainte-Beuve şi Théophile Gautier ne pregătiseră pentru ea;
André Gide a dezvoltat această temă cu mare îndrăzneală,
aşezînd spiritul critic al lui Baudelaire deasupra virtuţii
sale poetice. Şi iată-ne în faţa unui straniu fapt al
istoriei; soluţia exista înainte ca problema să se fi pus, ea
preexista, şi încă de multă vreme, întrebării care ar
fi trebuit s-o provoace. Trebuie, oare, în faţa acestei
unanimităţi a celor mai strălucite spirite să ne înclinăm
şi noi şi să ne supunem evidenţei faptului ori, dimpotrivă, să
nu vedem în această unanimitate, stabilită înainte ca
problema să fi fost cu bună ştiinţă pusă, decît
rezultatul unei mişcări imediate, aproape un reflex, de legitimă
apărare, oarecum, în faţa unui fapt de care ne temeam că ar
fi susceptibil să sufere o interpretare nepotrivită, poate chiar
periculoasă?
S-ar putea ca acest argument să fi
părut mult prea ingenios; dar cititorul este rugat să-şi aducă
aminte că, la apariţie, Florile Răului treziseră mai mult decît
o suspiciune, mai mult decît repulsie şi furie. Această carte
părea să fie purtătoarea unei materii explozive şi a unei viziuni
a umanului într-o asemenea măsură, încît talentul
autorului, care nu va fi fost remarcat decît în ultimul
rînd, a jucat un rol aproape nesemnificativ pentru renumele pe
care l-a cîştigat imediat, renume – mai trebuie, oare, spus?
– întrucîtva scabros. Adepţii poetului şi
„cunoscătorii“ se vor fi supus, desigur, unei mişcări naturale
atunci cînd, înlăturînd din discursul voit
elementele litigioase, vor fi decis, printr-un acord tacit, să nu
sublinieze, în opera incriminată, decît valoarea sa
artistică. Această valoare era, fără îndoială, reală şi
nu a fost lipsită de greutate în transformarea progresivă a
ostilităţii violente („un nebun“, spunea Mérimée)
într-o favoare crescîndă.
Dar Valéry ne-a prevenit, ca şi
Gide, la vremea lui („Victor Hugo, hélas!“), că în
Franţa erau poeţi mai mari şi mai puternic dotaţi decît
Baudelaire, înspre care această favoare nu mersese niciodată
în asemenea proporţii. Puţin după aceea, a ieşit la iveală
ideea că renumele lui Baudelaire nu putea fi justificat doar prin
prezenţa „talentului“ său; altceva se adăugase, asemeni unei
dimensiuni complementare, activă şi eficace. Dar descoperirea
acestui „altceva“ risca să ne readucă la problemele ridicate de
procesul care se încheiase prin condamnarea Florilor Răului;
aceste probleme se dovedeau a fi penibile chiar şi pentru cei care,
cu îndrăzneală, puseseră în evidenţă ideea că o
operă de artă nu cădea decît sub incidenţa criteriului
artei.
Alte curente de gîndire, unele
specifice epocii, altele avînd un caracter mai universal,
militau împreună împotriva unei interpretări care părea
că trebuie să spulbere deopotrivă ideile noastre cele mai solid
fixate şi buna reputaţie a autorului. Autorul însuşi,
confruntat cu aceleaşi repulsii, venite atît din exterior, cît
şi din străfundurile propriei fiinţe, oferise o interpretare mai
atrăgătoare, mai savantă şi, la urma urmei, foarte plauzibilă a
interesului pe care o suscitase opera sa. Nu era, oare, urgent să
facem apel la ea?
La toate aceste „motive“ care
pledau în favoarea unei explicaţii a „importanţei“ lui
Baudelaire prin prezenţa, în el, a unei „puternice
inteligenţe critice asociate virtuţii poeziei“, mai puţin decît
la orice altceva, inteligenţa lui Valéry era susceptibilă să
rămînă impermeabilă. Model perfect şi orgolios al culturii
noastre, Valéry se distinge printre contemporanii săi prin
conştientizarea clară a ceea ce la aceştia nu se află decît
în stadiul de pură tendinţă. El face parte din acea familie
de spirite pentru care orice spontaneitate înseamnă dezordine,
orice libertate este capriciu, orice natură este un act de provocare
la adresa spiritului. Desigur, capacitatea inteligenţei de a fi
distructivă îi provoacă bucurie. Nu îi recunoaşte
spiritului nici o forţă asupra adevărului; dar scepticul aparent
îl ascunde cu greu pe dogmaticul încăpăţînat.
Ceea ce îi place în spirit este puterea acestuia de a
rîndui, de a arunca asupra oricărui neant o „tehnică“,
puterea de a opune un refuz la tot ce i-ar cere supunere, pasivitate,
smerenie. Matematician, îl irită faptul că pot exista curbe
fără tangente posibile şi funcţii fără derivate; fizician, pînă
şi postulatul unei legi a discontinuului îl supără;
metafizician, resimte o inexplicabilă oroare în faţa
„spaţiilor infinite“ ale lui Pascal şi nu ezită să ne spună
că, acolo unde Pascal nu vedea decît un abis, Descartes nu
s-ar fi gîndit decît la posibilitatea de a arunca peste
el o punte. Ceea ce vrea este să unifice universul printr-un sistem
de punţi, nu atît, poate, pentru plăcerea de a se plimba pe
ele, altminteri otova şi nu tocmai trainice, cît pentru
satisfacţia de a fi înfruntat încă o dată abisul. Nu
că i-ar veni uşor să renunţe la Pascal. Mai mult decît
oricine altcineva, Valéry este sensibil la farmecul gîndirii,
la energia stilului; iar, dacă ar fi fost cu putinţă ca Pascal să
fi fost „salvat“ printr-o interpretare iscusită, deşi
amăgitoare (dar puntea e punte), nu ar fi ezitat cîtuşi de
puţin. Dar ceea ce nu era – sau nu mai era – posibil pentru
Pascal nu era, oare, încă pentru Baudelaire? Se putea,
trebuia, oare, ca Inamicului să i se îngăduie o asemenea
putere de iradiere şi să i se dea poeziei exemplul permanent şi
dăunător al unei reuşite excepţionale, obţinute printr-o
îndepărtare inadmisibilă de ceea ce se cuvine să treacă
drept esenţa sa? Se putea, trebuia, oare, să fie dat de înţeles
că Baudelaire nu era doar un gospodar perfect, ci, după cum o
spusese Rimbaud, „un vizionar, regele poeţilor, un adevărat zeu?“
Deşi scrisese cu mare îndrăzneală:
„...poeţii francezi nu sînt, în general, decît
puţin cunoscuţi şi puţin apreciaţi în străinătate; ni se
îngăduie mai curînd o întîietate în
proză; dar forţa poetică ne este cu zgîrcenie şi din greu
acordată“, cu toate acestea, Valéry nu consimte nici o
clipă să analizeze această stare a lucrurilor drept întemeiată
şi nici măcar plauzibilă. Ceea ce caută el este doar explicaţia
îndreptăţită; o şi găseşte: „Ordinea şi tipul de
rigoare care domnesc în limba noastră începînd cu
secolul al XVII-lea, înclinaţia noastră spre simplificare şi
claritate imediată, teama de exagerare şi de ridicol, un fel de
pudoare în expresia şi în tendinţa abstractă a
spiritului nostru ne-au condus la o poezie destul de diferită faţă
de aceea a altor naţiuni, care nu au o cunoaştere intimă şi
originală a limbii noastre.“
Acestea sînt, după Valéry
– şi nimănui, cel puţin în Franţa, nu-i va trece prin
minte să le conteste întemeierea –, virtuţile franceze prin
excelenţă, virtuţi care tocmai datorită excelenţei lor sînt
refuzate pe pieţele străine, aceleaşi pieţe ce s-au deschis,
dintr-o dată, către Baudelaire şi i-au făcut o primire „fără
precedent în istoria Literelor Franceze“. Trebuie, oare, să
conchidem, pentru a explica această primire „fără precedent“,
că Baudelaire a dat dovadă de cu totul alte virtuţi decît
cele enumerate mai sus, scoţînd din stima acestor naţiuni
opere mai mari şi mai puternice decît a sa? Aşa s-ar părea;
dar să nu ne grăbim. După Valéry, cea dintîi virtute
a lui Baudelaire este următoarea: „într-un cuvînt,
dorinţa unei substanţe mai solide şi a unei forme mai savante şi
mai pure“, dorinţă care ţine de inteligenţa critică definită
astfel: „clasic este acel scriitor care duce în el însuşi
un critic“.
Dar chiar dacă virtuţile2 lui
Baudelaire s-ar reduce la cele din secolul al XVII-lea, care „au
condus la o poezie destul de diferită faţă de aceea a altor
naţiuni, care nu au o cunoaştere intimă şi originală a limbii
noastre“ şi le-au făcut pe aceste naţiuni să ne acorde cu
zgîrcenie şi din greu o forţă poetică, problema importanţei
lui Baudelaire şi a primirii fără precedent care i-a fost
rezervată în străinătate rămîne întreagă şi
fără soluţie. Iar perplexitatea noastră creşte şi mai mult
văzîndu-l pe Valéry că evocă, sub forma unei a doua
împrejurări excepţionale justificînd acest succes fără
precedent în străinătate, întîlnirea cu Poe, a
cărui influenţă asupra lui Baudelaire, spune el, s-a exercitat
tocmai în direcţia virtuţilor franceze; dovadă faptul că
gloria lui Poe, de netăgăduit la noi, a fost totuşi de nenumărate
ori contestată în ţara sa şi în ţările de limbă
engleză. Ne vine greu să urmărim un asemenea mod de a gîndi.
Sîntem, oare, îndreptăţiţi să bănuim aceste ţări
că nu ar avea, în ceea ce priveşte limba lui Poe, deci a lor,
o cunoaştere „intimă şi originală“? De vreme ce străinilor
nu le place la noi ceea ce nu le place la ei, n-ar fi fost, oare, mai
simplu să admitem că, de vreme ce le place Baudelaire, acesta
(afară doar de cazul în care îl considerăm cel mai
puternic şi mai înzestrat dintre poeţii noştri) ar avea alte
însuşiri şi alte virtuţi decît cele specific franceze
(chiar dacă excela şi în ele)? Nu trebuia, oare, să admitem
cel puţin faptul că virtuţile franceze nu reprezintă nici cel mai
important, nici cel mai expresiv dintre mesajele sale?
Am spus că ar fi fost „mai simplu“.
Dar dacă un spirit precum cel al lui Valéry, absorbit ca
nimeni altul de grija rigorii şi a coerenţei, renunţă dintr-o
dată la propriile înzestrări şi le nesocoteşte fără nici
o ezitare, ar fi naiv să căutăm aici vreun folos ori chiar să
denunţăm inadvertenţa. Pe măsură ce consider acest raţionament
deficient, dar avînd o aparenţă atrăgătoare şi fiind
împins cu mînă de maestru spre un eşec răsunător, cu
atît mai puţin mă pot mulţumi să găsesc acest lucru
normal. Mă întreb „de ce“ a trecut pe lîngă o
soluţie atît de „simplă“. Dacă un spirit atît de
minunat prezent a putut rata rezolvarea unei probleme atît de
bine formulate, nu pot să nu mă gîndesc că acest spirit era
constrîns de imperative majore sau pe care le credea majore;
bănuiesc că lucrul era voit, că neîncrederea era tocmai faţă
de soluţia corectă. Nu avem, oare, de-a face, la urma urmei, cu o
prejudecată a soluţiei corecte? Oricît de inocent şi
respectabil ar fi silogismul, există cazuri, poate, în care un
zeu oarecare, spirit sau necesitate, are întîietate
asupra lui şi nu-şi poate sanctifica propriul altar decît
prin jertfa Ifigeniei. Probabil că nu fără repulsie a consimţit
Valéry la această ardere. Indiferent cum ar sta lucrurile,
este neîndoielnic faptul că Valéry s-a grăbit să
scape de problema lui, să o arunce la spate, pentru a o înlocui
cît mai iute cu propria-i soluţie. Nu pentru că ar fi
crezut-o adevărată în cazul particular al lui Baudelaire, ci
adevărată în sine, iar, prin aceasta, supunîndu-şi
particularul şi contingentul. Dacă îţi expune soluţia nu
este decît pentru ca o alta să nu se ivească în loc.
Dacă este o fraudă, atunci este pia fraus.
Dar, mă veţi întreba, ce motiv
ar putea-o îndreptăţi?
Motivul există. Refuz să cred că
trebuie subestimat, că trebuie, de pildă, admis cu uşurinţă că
s-ar reduce la faptul că Baudelaire se îndepărtase de
tradiţia poetică franceză. Nu, lucrul de care Valéry se
teme mai presus de orice este de a-l vedea pe Baudelaire atingînd
un „tabu“ cu mult mai însemnat şi a cărui transgresiune i
se pare lui Valéry şi mai de temut. Ai spune că se află în
faţa unui pericol şi a unei murdării, a unei impurităţi care nu
ţine, desigur, doar de o nesocotire, puţin patriotică, dar nu
criminală, a tradiţiilor ţării sale. Căci Valéry ştie
prea bine că o tradiţie, produs istoric natural poate, ori doar
artificial, este tot ce vrem, dar în nici un caz o lege a
spiritului. Mai mult, el ştie prea bine că, puţin înainte ca
Malherbe să se ivească, franceza nu era încă dispusă, prin
natura ei, să îmbrăţişeze spiritul de ordine şi de
rigoare, încît un Joachim du Bellay putea scrie, în
limba lui naivă: „poetul ce-l caut de-a dreptul poet va fi el de
mă va face să mă revolt, să mă alin, să mă bucur, să mă
mîhnesc, să iubesc, să urăsc, să admir, să uimesc!“.
Desigur, nu această tendinţă ar fi
apărat-o Valéry dacă, biruind, ea s-ar fi bucurat de
atributul şi avantajele tradiţiei. Oricît de „tradiţie“
ar fi fost ea, Valéry ar fi trebuit să fie socotit printre
adversarii ei cei mai energici şi mai de temut. Dar aici se află,
după părerea noastră, cheia enigmei: nu atît viciul formal
de gîndire abstractă, de pudoare sau de rigoare i l-ar fi
reproşat Valéry, cît mai ales tendinţa spiritului pe
care o presupune consimţirea acestui viciu. Împotriva acestei
tendinţe se ridică, înainte de toate, Valéry, şi din
motive care nu au prea mult de-a face cu mîntuirea sau
pierzania poeziei; căci nu aici este, după el, lucrul cel mai
important.
–––––––––––––––––
1. Conferinţă susţinută de Valéry
la 19 februarie 1924, publicată, sub forma unei plachete, de
Imprimeria din Monaco, iar, după cîteva săptămîni, în
Revue de France (n° 15, septembrie 1924, pp. 217-234). Acelaşi
text va apărea ca introducere la ediţia a doua a Florilor Răului,
în 1926, la Payot, în colecţia „Prose et vers“;
reluat în Maîtres et Amis (1927), Poésie (1928),
Variété II (1929) şi în Œuvres (1937); în
ediţia Pléiade, vol. I, 1957, pp. 598 – 613. şn.tr.ţ
2. În sensul latinescului virtus,
care desemna calitatea specifică a lui vir, deci a masculinului;
acest sens iniţial, de „curaj“, „bărbăţie“, era
întotdeauna asociat termenului fortuna. Virtus şi fortuna
alcătuiesc dispozitivul evocat de Valéry în cazul lui
Baudelaire. [n.tr.]
–––––––––––––––––
Referinţa originală:
Benjamin Fondane, Baudelaire et
l’expérience du gouffre, préface de Jean Cassou,
Paris, Éditions Seghers, Collection „L’archipel“, 1972,
383 p. in 8°, pp. 11-21.
Volum în pregătire la Editura
Limes, seria „Benjamin Fondane“ –
Opere complete franceze
Traducere din limba franceză,
studiu, note, comentarii şi anexe de
Luiza Palanciuc şi Mihai Şora
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters